Everghetinos – Tema 1 (3) (Ρουμανικά, Romanian)

everghetinosNimeni nu trebuie să deznădăjduiască vreodată, chiar dacă a păcătuit mult, ci cu pocăinţă să aibă nădejde în mântuire

5. A Sfântului Amfilohie, despre a nu dez­nă­dăjdui

Un frate, biruit de curvie, se afla săvârșind păcatul în fiecare zi, însă, tot în fiecare zi, Îl îmbuna cu lacrimi și rugăminţi pe Stăpânul său. Astfel făcând, înșelat de prearăul nărav, lucra păcatul. Apoi, după ce îl săvârșea, venea iarăși la biserică. și privind chipul cel cinstit și vrednic de închinare al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca înaintea lui cu lacrimi amare, zicând: «Miluiește-mă, Doamne, și ridică de la mine această ispită vicleană, căci mă apasă cumplit și mă rănește cu amarul plăcerilor. Nu am obraz, Stăpâne, ca să caut și să privesc chipul Tău cel sfânt și înfăţișarea cea mai presus de soare a feţei Tale, pentru ca inima mea, astfel îndulcită, să se veselească».

Zicând așa, ieșea din biserică și iarăși cădea în mocirlă. Însă nici atunci nu deznădăjduia de mântuirea sa, ci iarăși se întorcea de la păcat în biserică și grăia altele asemenea către Domnul și Dumnezeul iubitor de oameni, zicând: «Doamne, pe Tine Te pun zălog de acum, că nu mai fac păcatul acesta. Tu numai iartă-mi, Bunule, câte Ţi-am greșit, dintru început și până acum».

Dar de câte ori făcea aceste făgăduinţe înfricoșătoare, se găsea din nou în păcatul său cel ticălos. și se putea vedea preadulcea iubire de oameni a lui Dumnezeu și bunătatea Lui nemărginită; căci îngăduia și răbda în fiecare zi neîndreptata călcare de poruncă a fratelui și nerecunoștinţa sa ticăloasă și, din multă milă, căuta pocăinţa și întoarcerea lui deplină. Căci nu doar un an a făcut aceasta, nici doi sau trei, ci vreme de zece ani și mai bine.
Vedeţi, fraţilor, îngăduinţa nemăsurata și nemărginita iubire de oameni a Stăpânului? Cum rabdă îndelung de fiecare dată și se poartă cu bunătate, îndurând grelele noastre fărădelegi și păcate? Se cuvine a ne cutremura și a ne minuna de bogăţia milostivirii lui Dumnezeu; că fratele, după ce făgăduia și se învoia să nu mai păcătuiască altă dată, se afla mincinos.

Într-una din zile, pe când se întâmplau acestea, după ce săvârși fratele păcatul, veni în fugă la biserică, plângând, suspinând, jelindu-se și silind milostivirea Bunului Stăpân să-l miluiască, pentru ca să scape din mocirla stricăciunii. și în timp ce Îl ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu, diavolul, începătorul răului și stricătorul sufletelor noastre, văzând că nu izbutește nimic ci pe acelea, pe care el le împletește prin păcat, fratele le deșiră prin pocăinţă i se arătă fără de rușine înaintea ochilor și, privindu-l în faţă, striga către cinstitul chip al Domnului nostru Iisus Hristos: «Ce am eu a face cu Tine, Iisuse Hristoase? Mila Ta cea fără de margini mă biruiește și mă năruiește; pentru că îl primești pe acest desfrânat și stricat, care Te minte în fiecare zi, nesocotind puterea Ta. De ce nu îl arzi, ci rabzi îndelung și îngădui? Că Tu ești cel care îi vei judeca pe adulteri și pe desfrânaţi și îi vei nimici pe toţi păcătoșii. Cu adevărat nu ești judecător drept, ci, acolo unde i se pare stăpânirii Tale, judeci strâmb și treci cu vederea. Pe mine, pentru o mică greșeală a mândriei, de sus, din ceruri, m-ai prăvălit jos, iar acestuia, chiar de-i mincinos, desfrânat și stricat, îi dăruiești cu seninătate bunăvoinţa Ta, deoarece-i căzut înaintea chipului Tău. De ce Te numesc [oamenii] Judecător preadrept? Căci, după cum văd, și tu cauţi din multă bunătate la faţa [omului] și treci cu vederea dreptatea». Acestea le zicea diavolul, pârjolit de multă amărăciune și scoţând flăcări pe nări.
Apoi a tăcut. și de îndată se făcu un glas, ca din altar, zicând: «O, diavole preaviclean și pierzător, nu te-ai mai săturat de voia ta cea rea, că ai înghiţit întreaga lume? Încă și pe cel ce vine la mila negrăită a îndurării Mele te repezi să-l apuci și să-l înghiţi? Ai tu atâtea căderi de-ale lui încât să tragă în cumpănă mai greu decât cinstitul Sânge, pe care l-am vărsat pe Cruce pentru el? Iată, junghierea și moartea Mea au iertat fărădelegile lui. Apoi, când vine la păcat, nici tu nu-l izgonești, ci îl primești cu bucurie; nu te scârbești de el, nici nu-l împiedici, nădăjduind să-l câștigi. Iar Eu, atât de milostiv și iubitor de oameni, Care am poruncit întâistătătorului Meu Apostol Petru să ierte păcătosului de șaptezeci de ori câte șapte în fiecare zi, oare nu voi ierta? Oare nu-l voi milui pe acesta? Adevăr zic ţie: pentru că aleargă la Mine, nu Îmi voi întoarce faţa de la el până când nu mi-l voi face moștenire. Căci M-am răstignit pentru păcătoși și mâinile Mele neprihănite pentru ei le-am întins pe Cruce, ca cel ce vrea să se izbăvească să găsească scăpare și să se mântuiască. De nimeni nu mă scârbesc, pe nimeni nu izgonesc; de mii de ori în zi de-ar greși și de mii de ori de-ar veni la Mine, nu va ieși de aici întristat. Căci n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoși la pocăinţă».

De cum s-a auzit acest glas, diavolul a rămas ţintuit, tremurând și neputând să fugă. și iarăși se făcu auzit glasul, zicând: «Ascultă, amăgitorule, despre ceea ce zici, că sunt nedrept. Eu cu toţi sunt drept și în ceea ce îl găsesc pe cineva, întru aceea îl judec. Iată, pe acesta tocmai l-am găsit în pocăinţă, întors, căzut la picioarele Mele și biruitor asupra ta. Îl voi lua deci și voi mântui sufletul lui, ca pe al unuia ce nu a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu privește cinstea lui, crapă de ciudă și fii rușinat!» Astfel fratele, cum era aruncat cu faţa la pământ și se jelea, și-a dat duhul. și, deodată, urgie mare ca văpaia focului a căzut peste Satana și l-a mistuit.

Să învăţăm din aceasta, fraţilor, că milostivirea și iubirea de oameni ale lui Dumnezeu sunt nemăsurate și [să vedem] cât de bun Stăpân avem. și niciodată să nu deznădăjduim, nici să fim fără de grijă pentru mântuirea noastră.

6. Din Pateric

1. Un altul la fel, pocăindu-se, s-a retras pentru a trăi în isihie. I s-a întâmplat, însă, să se lovească îndată de o piatră și să-și rănească piciorul; iar din rană să-i curgă atâta sânge, încât să leșine și să-și dea sufletul. Vin, dar, diavolii voind să îi ia sufletul. și le grăiesc lor îngerii: «Luaţi aminte la piatră și vedeţi sângele pe care l-a vărsat pentru Domnul». și zicând îngerii acestea, sufletul lui s-a izbăvit.

2. Unui frate căzut în păcat i s-a arătat Satana și îi zice: «Nu ești creștin». Iar fratele îi răspunde: «Oricine aș fi, oricum sunt mai bun ca tine». Zice iarăși diavolul: «Îţi spun, în iad vei merge». și răspunde fratele: «Nu ești tu judecătorul meu, nici Dumnezeul meu». și neizbutind nimic, diavolul a plecat. Iar fratele s-a pocăit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu și s-a făcut iscusit.

3. Un frate stăpânit de întristare a întrebat pe un Bătrân: «Ce să fac? Căci îmi vin gânduri, care îmi spun: ‘Te-ai lepădat fără rost de lume, nu poţi să te mântuiești'». și a răspuns Bătrânul: «Chiar dacă nu putem să intrăm în pământul făgăduinţei, e mai de folos să ne cadă mădularele în pustie, decât să ne întoarcem în Egipt».

4. Un alt frate l-a întrebat pe același: «Părinte, ce vrea să zică proorocul cu vorbele: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui?» și a zis Bătrânul: «Înţelege prin aceasta gândurile de deznădejde, care sunt strecurate de draci celui ce păcătuiește. Ele îi zic acestuia: ‘De acum înainte nu este mântuire pentru tine la Dumnezeu’, încercând astfel să-l prăbușească în deznădejde. Pe aceste gânduri trebuie să le luptăm, zicând: Domnul este scăparea mea, va scoate din laţ picioarele mele».

5. A istorisit unul dintre Părinţi că în Tesalonic era o mănăstire de maici. Iar una dintre ele, prin lucrarea vrăjmașului de obște, a plecat din mănăstire și a căzut în curvie. A rămas desfrânându-se astfel destulă vreme, iar apoi s-a căit, cu împreună-lucrarea iubitorului de oameni Dumnezeu, și s-a întors la obștea sa. Căzând, însă, înaintea porţilor mănăstirii, s-a săvârșit.

Unuia dintre sfinţi i s-a descoperit moartea ei; și a văzut pe sfinţii îngeri venind să îi ia sufletul și pe diavoli urmându-i. Au început să vorbească unii cu alţii, iar sfinţii îngeri ziceau: «A venit cu pocăinţă», în vreme ce diavolii grăiau împotrivă: «Nouă a slujit atâta vreme și a noastră este; de altminteri, nici n-a ajuns să intre în mănăstire; cum ziceţi că s-a pocăit?» Iar îngerii au zis: «De când a văzut Dumnezeu vrerea ei înclinând spre aceasta, i-a primit pocăinţa. Ea era stăpână peste pocăinţa ei, prin scopul pe care și-l pusese în gând; viaţa sa, însă, se afla în puterea Stăpânului a toate». Fiind rușinaţi cu cuvintele acestea, diavolii au plecat. Iar cel ce a văzut descoperirea le-a povestit-o celor de faţă.

6. A zis Avva Alonie: «De vrea omul, de dimineaţa până seara ajunge la măsură dumnezeiască».

7. A întrebat un frate pe Avva Moise, zicând: «Iată, un om bate pe robul său pentru o greșeală pe care a făcut-o. Ce va zice robul?» A răspuns Bătrânul: «Dacă este un rob bun, va zice: ‘Miluiește-mă, am greșit!'» A zis fratele: «Nimic altceva [nu trebuie] să zică?» și Bătrânul: «Nimic. Căci în clipa în care se învinovăţește pe el însuși și zice ‘Am greșit!’, de îndată domnul lui se milostivește de dânsul».

8. Un frate a zis către Avva Pimen: «De cad în vreun păcat nenorocit, mă roade gândul și mă învinuiește că am căzut». Îi spune Bătrânul: «Dacă omul zice ‘Am păcătuit’, în ceasul în care cade în greșeală, de îndată [gândul] încetează».

9. Unei tinere pe nume Taisia i s-au săvârșit părinţii și a rămas orfană. Iar ea a făcut din locuinţa ei casă de oaspeţi pentru Părinţii din Schit și pentru multă vreme i-a primit pe aceștia acolo și le-a slujit. Apoi, cum își sfârșise averea, a început să fie strâmtorată și, lipindu-se de ea oameni netrebnici, au îndepărtat-o de la vrerea ei cea bună. De atunci își ducea viaţa în chip rău, într-atâta încât a ajuns să stea și într-o casă de pierzanie.
Părinţii s-au întristat mult auzind acestea și, chemându-l pe Avva Ioan Colov, i-au spus: «Am auzit despre sora cutare că trăiește josnic. Ea, atunci când a putut, și-a arătat dragostea pentru noi; deci și noi acum să-i ajutăm după putinţă. Ostenește-te până la dânsa și, după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, rânduiește cele ale ei».

A venit, deci, Părintele la ea și i-a spus bătrânei de la poartă: «Dă de veste stăpânei tale că sunt aici». Ea însă l-a izgonit, zicând: «Voi dintru început i-aţi prăpădit averea; și, iată, acum e săracă». Zice Bătrânul: «Tu doar spune-i, căci am să-i fiu de mult folos». Atunci bătrâna a urcat și i-a vestit despre Părinte. De îndată ce a auzit, tânăra și-a zis: «Călugării aceștia cutreieră neîncetat ţărmul Mării Roșii și găsesc mărgăritare». S-a împodobit, deci, s-a așezat în pat, și i-a zis portăresei: «Adu-l la mine».

Avva Ioan a intrat și s-a așezat lângă dânsa. Apoi a privit cu luare aminte la chipul ei și i-a zis: «Cu ce ţi-a greșit Iisus de ai ajuns aici?» Ea, auzind, a îngheţat toată. Iar Bătrânul, plecându-și capul, a început să plângă cu suspine. și fata îi zice: «Avva, de ce plângi?» Iar el și-a ridicat ochii, apoi și-a plecat iarăși capul și a zis: «Văd pe diavolul jucând pe chipul tău și să nu plâng?» I-a spus tânăra: «Este po­căinţă, Avva?» Iar Bătrânul a zis: «Da». și ea din nou: «Ia-mă unde voiești». și el a zis: «Să mergem!» Iar ea s-a ridicat numaidecât ca să-i urmeze. Bătrânul a luat aminte că nu a poruncit nimic pentru casa ei și s-a minunat.

Când s-au apropiat de pustie, i-a prins seara. Bătrânul i-a făcut un mic căpătâi, l-a pecetluit [cu semnul crucii] și i-a zis: «Dormi aici». Făcând și pentru dânsul unul, puţin mai departe, și-a împlinit rugăciunile și s-a culcat. Pe la miezul nopţii s-a trezit și a văzut o cale luminoasă, proptită de la cer până la dânsa, și pe îngerii lui Dumnezeu, înălţându-i sufletul. Sculându-se, s-a îndreptat spre ea și a îmboldit-o cu piciorul. Când a cunoscut că era moartă, s-a aruncat cu faţa la pământ, rugându-se lui Dumnezeu. și a auzit un glas care zicea că un singur ceas al pocăinţei sale a fost mai bine primit decât pocăinţa multora, îndelungată dar lipsită de ardoare.

pdf-logo

Αρέσει σε %d bloggers: