Everghetinos – Tema 3 (Ρουμανικά, Romanian)

everghetinosCum trebuie să ne pocăim

1. A lui Avva Marcu

Dacă fugi de osteneală și de necinstire, nu spune că o să te pocăiești [lucrând] alte virtuţi. Căci, prin fire, slava deșartă și lipsa de durere slujesc păcatului, chiar și atunci când par a avea pricini întemeiate. De cade cineva în orice fel de păcat și nu se întristează după măsura greșelii, se va prinde lesne în aceeași mreajă.

2. A Sfântului Isaac Sirul

Prin cele ce ai pierdut binele, prin acestea dobândește-l din nou. Ești dator cu aur lui Dumnezeu? Nu primește de la tine mărgăritare. Adică: ai pierdut curăţia trupească? Atunci Dumnezeu nu primește de la tine milostenie, câtă vreme stărui în desfrânare; pentru că vrea de la tine să-ţi sfinţești trupul. De ai călcat porunca și ai fost biruit de pizmă, pentru ce te lupţi cu somnul, priveghind, ori stărui în post? Căci din acestea nu vei avea vreun folos în lupta cu patima aceea. Fiece boală, a sufletului sau a trupului, se tămăduiește cu leacurile ce-i sunt proprii și potrivite.

3. Din Pateric

1. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, iar unul dintre ei ședea în Muntele Măslinilor. Într-o bună zi, acestuia i s-a aprins inima de pocăinţă și, coborând în Cetatea Sfântă, a mers la stăpânitorul locului și i-a mărturisit aceluia păcatele sale, spunând: «Pedepsește-mă după lege». Iar stăpânitorul, minunându-se, s-a socotit în sinea lui și apoi i-a zis fratelui: «Cu adevărat, omule, pentru că tu de bunăvoie te-ai mărturisit, eu nu îndrăznesc să te judec înainte de a te judeca Dumnezeu; căci poate Acesta te-a și iertat». Atunci fratele a plecat, și-a pus lanţuri la picioare și la gât și s-a zăvorât într-o chilie. Iar de venea vreodată cineva și-l întreba: «Cine ţi-a pus, Avva, lanţuri atât de grele?», răspundea: «Stăpânitorul».

Cu o zi înainte de sfârșitul său, i s-a înfăţișat un înger și de îndată i-au căzut lanţurile. În ziua următoare, venind cel care îi slujea, l-a întrebat cine i-a dezlegat lanţurile. și fratele a răspuns: «Cel care mi-a dezlegat păcatele. Căci mi s-a arătat ieri și mi-a zis: ‘Iată, pentru răbdarea ta s-au dezlegat toate păcatele tale’. Apoi s-a atins de lanţuri cu degetul său și deodată au căzut de pe mine». și zicând fratele acestea, îndată a adormit.

2. Un alt frate ședea singur la mănăstirea Monidion și se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu ruga aceasta: «Doamne, nu am frică de Tine; trimite-mi pentru aceasta vreun trăsnet, ori vreo altă pedeapsă, sau boală, sau diavol, ca măcar așa sufletul meu împietrit să capete frică». Mai apoi, rugându-se, zicea iarăși: «știu că mult am păcătuit înaintea Ta, Stăpâne, și greșelile mele sunt nenumărate, de aceea nici nu îndrăznesc să-ţi spun să mi le ierţi. Dacă este cu putinţă, iartă-mă pentru îndurările Tale. Iar de nu este cu putinţă, pedepsește-mă aici și dincolo nu mă trimite la cazne. Dar dacă nici aceasta nu este cu putinţă, dă-mi aici o parte din pedeapsă și fă-mi acolo chinul mai ușor. Numai începe de pe acum să mă pedepsești, însă cu milă și nu cu mânia Ta, Stăpâne».

Astfel s-a pocăit un an întreg, cerând unele ca acestea, cu lacrimi fierbinţi și din tot sufletul, în post, priveghere și celelalte rele-pătimiri, zdrobindu-și și istovindu-și trupul și sufletul. Într-o zi, pe când zăcea la pământ și plângea după obicei, tânguindu-se cu jale din pricina multei sale deznădejdi, i-a venit somnul și a adormit. și, iată, i se arată Hristos, zicându-i cu glas lin: «Ce ai omule? De ce plângi așa?» Iar el, cunoscându-L cine este, răspunde cu cutremur: «Pentru că am căzut, Doamne». Zice Cel ce i Se arătase: «Ridică-te, dar!» și el Îi spune: «Nu pot, Stăpâne, dacă nu îmi dai mâna». Iar Acela și-a întins mâna și, apucându-l, l-a ridicat.

Însă, odată ridicat, fratele plângea din nou amarnic. Îi zice deci iarăși Cel ce Se arătase, tot cu glas blând și lin: «De ce plângi, omule? De ce te întristezi?» A răspuns fratele: «Nu vrei, Doamne, să plâng și să mă întristez, pentru că Te-am mâhnit atât de mult, eu, cel ce m-am desfătat de atâtea bunătăţi de la Tine?» Iar El și-a întins din nou mâna, a pus-o pe capul fratelui și i-a zis: «De acum nu te mai întrista. Căci de vreme ce cu adevărat te-ai întristat pentru Mine, nici Eu nu Mă mai mâhnesc din pricina ta. Dacă Mi-am dat sângele pentru tine, cu cât mai mult nu îţi voi da iertarea, ţie și la tot sufletul care se pocăiește cu adevărat?» Venindu-și fratele în sine din vedenie, și-a aflat inima plină de toată bucuria și s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu el. și a trăit pe mai departe cu multă smerenie, mulţumindu-I Acestuia.

3. A zis un Bătrân: «De cazi în păcat și te întorci de la el, începând [să trăiești] cu întristare și pocăinţă, vezi să nu încetezi a te întrista și a suspina îna­intea Domnului, până în ziua morţii tale. Altminteri, vei cădea iarăși degrabă în aceeași groapă. Căci întristarea cea după Dumnezeu este frâu al sufletului și nu-l lasă să cadă».

4. Zicea Avva Daniil despre Avva Arsenie că nu schimba apa în care înmuia ramurile de finic decât odată pe an; iar atunci când apa se împuţina, adăuga doar [puţin] peste ea Părintele împletea funii și lucra totdeauna până la ceasul al șaselea. Cum apa nu era schimbată, răspândea miros urât. L-au rugat, deci, Părinţii care treceau pe acolo să le spună pentru care pricină nu schimbă apa ramurilor, ci îndură asemenea duhoare. și le-a răspuns Bătrânul: «În locul tămâierilor și mirurilor de care m-am desfătat în lume, acum trebuie să rabd această duhoare».

La fel, și noi să ne sârguim să tămăduim cele potrivnice prin lucruri potrivnice. și să ne luptăm întru cunoștinţă ca să ștergem plăcerile de care ne-am desfătat, prin rele-pătimiri pe măsură.

5. A zis Avva Teodor din Ferme că omul statornic întru pocăinţă nu este legat de poruncă. Adică cel care se pocăiește cu adevărat, de vrea să împlinească mai mult decât cere porunca, nu este nimic care să-l împiedice. Iar când zice «poruncă», nu vorbește numai de una, ci de toate poruncile pe care Sfântul Duh le-a așezat în Biserică, precum și de orice poruncă ar primi cineva de la Părintele său.

6. Doi fraţi luptaţi de diavol au plecat și au luat femei. Mai apoi au spus unul către altul: «Ce am câștigat lăsând rânduiala îngerească și venind în această necurăţie, pentru care la sfârșit vom fi aruncaţi în focul veșnic și în chinurile fără de sfârșit? Să ne întoarcem iarăși în pustie și să ne pocăim». S-au întors, deci, și, după ce s-au spovedit de cele săvârșite, i-au rugat pe Părinţi să le dea canon. Bătrânii au poruncit să fie zăvorâţi pentru un an și să li se dea amândurora doar pâine și apă. [La început] fraţii erau aidoma la înfăţișare.

Când s-a plinit răstimpul pocăinţei, au ieșit afară și Părinţii i-au cercetat. Unul era îngălbenit, posomorât și întru totul vlăguit, iar celălalt luminos și plin de viaţă. și s-au minunat, cum de se deosebesc atât de mult la chip, după ce fuseseră amândoi zăvorâţi, împărtășindu-se și de aceeași hrană. L-au întrebat, deci, pe cel posomorât, zicând: «Cu ce gânduri te îndeletniceai atunci când ședeai în chilie?» și a răspuns: «Mă gândeam neîncetat la relele pe care le-am făcut și la chinul în care urma să merg; și de frică osul mi s-a lipit de carne». L-au întrebat și pe celălalt la ce se gândea în chilie și a răspuns: «Îi mulţumeam lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mor în păcat, ci m-a scos din necurăţia lumii și din osândă, aducându-mă la petrecerea aceasta îngerească. și, amintindu-mi de Dumnezeu, eram cuprins de bucurie».

Atunci Bătrânii au zis că pocăinţa amândurora este deopotrivă după voia lui Dumnezeu.

pdf-logo

Αρέσει σε %d bloggers: