Mărturie Athonită în România – La Casa de Cultură din Alba Iulia (Ρουμανικά, Romanian)

071IPS Andrei: Prea Cuvioase Părinte Stareţ, preacuvioşi şi prea cucernici părinţi, iubiţi fraţi creştini, distinsă asistenţă, pentru Alba Iulia prezenţa moaştelor Sf. Panteleimon şi ale Cuviosului Gheron Iosif isihastul, precum şi a icoanei tămăduitoare de cancer a Maicii Domnului este o mare binecuvântare. Într-o lume în care ne confruntăm cu atâtea necazuri şi greutăţi, iată că vine şi câte o clipă de bucurie duhovnicească. Noi mulţumim lui Dumnezeu pentru această zi frumoasă şi îi mulţumim Părintelui Stareţ că a răspuns invitaţiei de a fi astăzi oaspetele nostru la Alba Iulia. În timp ce credincioşii se închină rând pe rând, în catedrală, atât la moaştele Sf. Panteleimon, Sf. Gheron Iosif Isihastul şi icoanei Maicii Domnului, iată că aici, în Casa de Cultură, Părintele Stareţ care are o experienţă duhovnicească deosebită, ne va vorbi tocmai despre contribuţia lui Gheron Iosif Isihastul la monahismul ortodox. Bine aţi venit, vă ascultăm cu drag—şi clerul şi poporul bine credincios din Alba Iulia şi dascălii celor două şcoli teologice, precum şi elevii şi studenţii acestor şcoli.

Arhim. Efrem: Cu toate că am fost şi în alte oraşe ale României, aici mă simt mai familiar. De aceea mă bucur în mod deosebit că mă aflu împreună cu IPS Andrei şi cu voi toţi, încercând în întâlnirea din seara aceasta să vă oferim un mesaj de la Sf. Munte, împreună cu Corul Bizantin care va înălţa câteva cântări. Trebuie să vă spun că acest grup psaltic este unul dintre puţinele care au reuşit să se apropie de ifosul bizantin aghiorit. De acea credem că seara aceasta ar trebui să se numească—aşa cum este de fapt—o seară aghiorită.

Cu ocazia venirii noastre aici, deoarece mănăstirea noastră are legături duhovniceşti cu două dintre mănăstirile Arhiepiscopiei dumneavoastră, Oaşa şi Lupşa, le-am adus câte o bucăţică din Sf. Moaşte ale fericitului Gheron Iosif Isihastul. Deci, cu ocazia acestui eveniment, vă vom vorbi, aşa cum l-aţi auzit spunând şi pe IPS Andrei, despre contribuţia acestui sfânt contemporan la monahismul ortodox.

„Monahismul nu este o invenţie omenească. Monahismul este un mod de viaţă care aspiră către atingerea desăvârşirii evanghelice. „Dacă voieşti să fii desăvârşit…vino şi urmează-Mi” îndeamnă Hristos. Însă nu toţi pot a-I urma lui Hristos şi a trăi aşa cum El a trăit pe pământ. „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat”.

Hristos şi-a trăit viaţa pământească ca un monah, retrăgându-se în pustie, rugându-se, priveghind, trăind în lipsuri, păzind fecioria, făcând ascultare atât părinţilor Săi pământeşti, cât şi Tatălui ceresc. Fiind de o cinste şi de un scaun cu Tatăl, nu era obligat să trăiască în ascultare şi smerenie, însă cu toate acestea s-a supus spre a ne fi nouă pildă.

Făgăduinţele pe care până astăzi monahii le dau în timpul tunderii sunt îndeosebi cele de ascultare, feciorie şi sărăcie, iar pentru aceste virtuţi de căpătâi îl au ca model pe Însuşi Hristos.

Călugărul, lepădându-se de lume, nu o face pentru că urăşte lumea, ci pentru că este chemat de către Duhul Sfânt spre o deplină comuniune şi unire cu Acesta. Sfântul Grigorie Palama spune că, pentru a dobândi această unire dumnezeiască, „iubitorul dumnezeieştii cosubstanţiabilităţi (deci călugărul) părăseşte responsabilitatea traiului comunitar şi alege vieţuirea monahală”. Monahul se străduieşte să respingă cugetarea lumească deoarece, după cum spune Sfântul Apostol Ioan: „dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el”. Monahul nu trăieşte în afara lumii şi nu este nesociabil. Putem spune că adevăratul monah este chiar mai sociabil decât cei ce trăiesc în societate, deoarece comunică în mod nemijlocit cu Dumnezeu. Prin dragostea în Hristos şi prin rugăciune participă la necazurile lumii şi Îl imploră pe Dumnezeu să-Şi reverse mila asupra tuturor oamenilor de pe pământ.

În esenţă, monahismul chinovial era pus în aplicare de către primii creştini încă de pe vremea Sfinţilor Apostoli. Astfel, toate erau „de obşte” şi zilnic „stăruiau într-un cuget în templu”.

Traiul anahoretic, eremitic, era cunoscut încă din Vechiul Testament. Asceţi eremiţi erau Sfântul Prooroc Ilie şi Sfântul Ioan Botezătorul şi, în mod sigur, acest mod de vieţuire era practicat de unii şi în primele veacuri după Hristos, mărturie istorică având despre Cuviosul Pavel Tibeul, în veacul al III-lea. Monahismul chinovial s-a organizat însă după perioada persecuţiilor de către Cuviosul Pahomie cel Mare în Tabenesa Egiptului, apoi în Palestina de către Sfinţii Sava cel Sfinţit şi Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte, iar mai târziu în Muntele Olimp din Asia Mică şi la Constantinopol de către monahii studiţi.

În Sfântul Munte al Athonului s-a transmis modul de viaţă chinovial al studiţilor. Aceasta nu înseamnă că anterior nu a existat monahism în Athos de vreme ce, la venirea Sfântului Atanasie Athonitul în Sfântul Munte, acesta a întâlnit aici mulţi pustnici şi asceţi, iar instituţia Protosului era deja consfinţită.

În paralel, această ascetică isihastă s-a transmis în vremea Sfântului Grigorie Palama şi în Ţara Românească şi Moldova prin ucenicii unui sfânt aghiorit, Sfântul Grigorie Sinaitul (†1346), îndeosebi prin Cuviosul Teodosie de Târnovo (†1362) şi mai apoi prin monahul de la Mănăstirea Hilandari, Sfântul Nicodim de la Tismana (†1406). Isihasmul românesc s-a revigorat apoi în veacul al XVIII-lea prin Cuviosul Paisie Velicicovschi care vieţuise optsprezece ani la Muntele Athos. Astăzi, cu câteva mici excepţii, observăm că lipseşte tradiţia isihastă patristică din viaţa românilor contemporani, în ciuda dorinţei şi a evlaviei ce o nutresc către Dumnezeu. Şi aceasta credem că se datorează lipsei unei continuităţi a acestei tradiţii, deoarece nu au fost suficienţi purtători ai acesteia care să o răspândească pe scară largă.

Dar să revenim la Muntele Athos. Athosul acesta generator de sfinţi, de-a lungul multimilenarei sale istorii, a scos la iveală numeroase personalităţi. În expunerea aceasta ne vom referi la fericitul Gheron Iosif Isihastul care a vieţuit aproape patruzeci de ani la Sfântul Munte şi care constituie o mărturie contemporană a faptului că Athosul nu încetează a-şi săvârşi lucrarea, nu încetează a naşte sfinţi; sfinţi universali care prin luminoasa lor viaţă şi prin învăţătura lor plină de har influenţează întreaga noastră Biserică care prin intermediul lor se cinsteşte, se slăveşte, devine mai strălucitoare.

Au văzut lumina tiparului două cărţi referitoare la Gheron Iosif: una care cuprinde viaţa lui şi în care este analizată învăţătura sa de către Părintele Iosif Vatopedinul, care a avut binecuvântarea de a-i fi ucenic, iar a doua carte conţine câteva dintre epistolele cuviosului Gheron Iosif. Ambele cărţi s-au tradus în multe limbi; desigur, şi în limba română.

Gheron Iosif s-a născut în satul Levkes din insula Paros în anul 1898. Era destinat încă „din pântecele mamei” a-I urma lui Hristos şi a deveni împreună-lucrător cu Dânsul la mântuirea oamenilor. La naştere, mama sa a avut vedenia unui înger care îi lua pruncul. La protestele sale, îngerul i-a arătat un înscris cu porunca de a lua negreşit copilul.

La vârsta de aproape 23 de ani tânărului i se arată Împăratul ceresc, chemându-l să-i slujească la palat. Acest lucru l-a făcut să cugete permanent la împărăţia veşnică a lui Dumnezeu şi să se silească pe sine prin tot felul de nevoinţe şi rea-pătimire în munţii Penteli şi pe dealurile din jurul Atenei, unde locuia. Astfel, după o scurtă perioadă de încercare, se leapădă de lume şi vine la Sfântul Munte, dorind a duce o viaţă ascetică. Era un om cu o putere trupească deosebită, cu bărbăţie şi voinţă puternică. A devenit un om al rugăciunii. Harul rugăciunii neîncetate a minţii i s-a dăruit de către Maica Domnului pe când era încă frate începător. A exersat la maxim postul, privegherea şi rugăciunea. În perioada Postului Mare mânca doar o dată pe zi 75 de grame de făină pe care o fierbea cu puţină apă şi sare. În celelalte zile ale anului o cutiuţă de conserve goală constituia măsura pentru cantitatea de mâncare ce şi-o îngăduia zilnic. În primii opt ani ai nevoinţei sale nu a dormit pe saltea, ci somnul îl prindea şezând pe un scăunel. A privegheat până dimineaţa la răsăritul soarelui până la sfârşitul vieţii sale. Lucrarea lui zilnică, în afara altor îndatoriri duhovniceşti, era rostirea mintală a rugăciunii neîntrerupt vreme de şase ore, fără a-şi lăsa gândul să hoinărească. Principala sa lucrare o constituia trezvia, paza minţii. Această îndeletnicire mintală îl ducea la osândire de sine şi la autocunoaştere, la o puternică şi înflăcărată rugăciune a pocăinţei şi la dese răpiri ale minţii spre contemplarea luminii necreate a lui Dumnezeu.

Fericitul Gheron Iosif era neşcolit, incult după criteriile lumeşti, însă a devenit învăţat şi înţelept după Dumnezeu. A trăit experienţa dumnezeiescului har, atât prima cercetare a acestuia, cât şi părăsirea harului (părăsirea de către Dumnezeu, potrivit pururea pomenitului Părinte Sofronie de la Essex), dar şi revenirea harului, cu o prezenţă permanentă şi simţită în ultimul stadiu al desăvârşirii.

S-a învrednicit de multe ori să vadă îngeri. O dată, un înger l-a cuminecat cu Trupul şi Sângele lui Hristos, lucru care rar se întâlneşte în vieţile sfinţilor. Altă dată, de Bobotează, trei îngeri i s-au arătat, tămâindu-l, binecuvântându-l şi cântând „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat, aliluia”.
Avea ceea ce mai târziu Părintele Paisie va numi „televizor duhovnicesc”, adică harisma discernământului şi a clarviziunii, cu toate că dădea mai multă importanţă deosebirii duhurilor, harismă pe care o caracteriza ca fiind „sarea” vieţii monahilor. De foarte multe ori, biograful său, Gheronda Iosif Vatopedinul, care a avut binecuvântarea de a-i fi ucenic, atunci când se afla pentru nevoile obştii la lucru  într-un loc îndepărtat pentru o lungă perioadă de timp, departe de Gheron Iosif, dacă împrejurările îl întristau pe ucenic, fericitul Bătrân îi trimitea câte o scrisoare prin care îi explica ce i se întâmplă, de ce i se întâmplă şi cum poate ieşi cu bine din ispita respectivă. Fără să-i fi spus cineva, lua înştiinţare despre starea lăuntrică a celuilalt. De multe ori deosebea astfel şi pe ereticii care veneau la dânsul, fără a discuta mai înainte cu ei.

Odată, insistând Gheronda Iosif Vatopedinul şi dorind a cunoaşte modul prin care Bătrânul era „înştiinţat” despre evenimentele care aveau loc într-un alt timp şi spaţiu, acesta i-a relatat următoarea întâmplare: „Stăteam aici la fereastră în genunchi, în zdrenţele mele, şi rosteam rugăciunea. Deodată, însă, aşa cum îmi ţineam mintea în lucrarea rugăciunii—în care harul dumnezeiesc lucrează cu dumnezeiasca lui iluminare—lumina s-a înmulţit mai mult şi mintea mea a început să se lărgească şi să se mărească atât, încât toate ale mele au devenit luminate, văzând toată partea locului nostru unde stăteam, de la Katunachia până la mănăstiri, jos, până la Dafni. Atunci am văzut pe părintele Atanasie că vine pe cărarea dinspre mănăstirea Sfântul Pavel, înhămat cu traista lui cea mare, şi l-am aşteptat până ce a ajuns la noi. Îi vedeam toate mişcările, unde stătea să se odihnească, sau îşi sprijinea traista, la izvorul Sfânta Ana, la moara unde s-a oprit şi a băut apă şi până ce a ajuns la poarta noastră, unde, luând cheia să deschidă, a intrat înăuntru şi a venit înaintea mea şi mi-a pus metanie”.

Avea o dragoste înflăcărată pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Numai ce-i auzea numele, lăcrima de dor dumnezeiesc şi preacurată dragoste. Avea legătură nemijlocită, o cunoştea pe Maica Domnului—aşa cum el însuşi spunea—în dubla ei calitate, de Maică şi Fecioară. De obicei, după încercări dure şi perioade cu mari necazuri, i se arăta Maica Domnului pentru a-i da mângâiere. Îi sublinia mereu: „nu ţi-am spus să-ţi pui nădejdea în mine, pentru ce îţi pierzi curajul?” Odată, în bisericuţa Cuviosului Înaintemergător din peşterile de la Sfânta Ana Mică, din iconostasul pe care se găsea icoana Maicii Domnului, s-a arătat aievea, cu tot trupul şi atotluminoasă Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul şi i-a spus Bătrânului: „Uite, ia-L pe Hristos!”. Gheron Iosif a ezitat şi n-a făcut nici o mişcare, însă dumnezeiescul Prunc l-a mângâiat de trei ori cu mânuţa pe cap şi pe frunte. Altă dată, după ce trecuse printr-un mare necaz, i s-a arătat într-o lumină orbitoare Hristos răstignit şi i-a spus: „Priveşte câte am îndurat pentru tine”. Aşa cum însăşi Bătrânul amintea, „atunci toată întristarea mea s-a risipit precum se risipeşte fumul”.

Moartea lui Gheron Iosif a fost cuvioasă. Cu multe zile înainte de a adormi luase înştiinţare de la Maica Domnului că îl va lua de praznicul ei. Atunci când l-a vizitat domnul Sotiris Shinas (un bine cunoscut, pe vremea aceea, editor de cărţi bisericeşti), cu o zi înainte de Adormirea Maicii Domnului din anul 1959, Bătrânul i-a spus: „mâine, Sotiri, plec în patria cerească. Când vei auzi clopotele, să-ţi aduci aminte de cuvintele mele”. Într-adevăr, după privegherea Adormirii Maicii Domnului, împărtăşindu-se cu Preacuratele Taine şi zicând „merinde pentru viaţa veşnică”, după câteva ore şi-a dat liniştit duhul în mâinile Celui pe care îl dorise şi Căruia îi slujise din tinereţile sale. Avea doar 61 de ani, însă din pricina multei nevoinţe, a relei-pătimiri şi a numeroaselor boli care s-au înmulţit către sfârşitul vieţii, arăta foarte îmbătrânit.

Moartea cuviosului Stareţ, în loc să provoace tristeţe şi jale ucenicilor, a revărsat un sentiment al învierii. În ziua adormirii sale s-a arătat unei stareţe cunoscute din Tesalonic, care l-a întrebat cu uimire: „cum de-ai ajuns aici, Gheronda, nu cumva ai murit?”. I-a răspuns: „da, şi am trecut să te văd”. Ucenicului său, Efrem Katunachiotul (†1998), care n-a putut fi de faţă la adormirea Bătrânului, îi spusese dinainte că după moarte îl va vizita. La 40 de zile de la adormire, în timp ce Părintele Efrem Katunachiotul se îndeletnicea cu lucrul de mână, a simţit deodată o bună mireasmă de negrăit şi a înţeles cu duhul că îl cercetase fericitul Gheron Iosif. Bătrânului Efrem Katunachiotul de multe ori i se arăta în vedenie şi îi dădea îndrumări duhovniceşti. Când Părintele Efrem a alcătuit o obşte, Gheron Iosif i s-a arătat şi i-a zis: „acum, că ai obşte, ai mai multă răsplată”. Dar şi pururea pomenitului Gheron Arsenie (†1983), prea-iubitul şi împreună-nevoitorul său de o viaţă, fericitul Gheron Iosif i se arăta deseori şi îi făcea cunoscută voia lui Dumnezeu.

Gheron Iosif n-a reuşit a deţine o cultură lumească, nici măcar elementară. A urmat doar două clase primare. Lucrul acesta îl poate înţelege uşor cel care vede o copie a scrisorilor sale. Ca posesor însă al deplinătăţii dumnezeiescului har, a reuşit—prin luminarea minţii—să urce cea mai înaltă treaptă a teologiei empirice şi să se dovedească a fi un teolog desăvârşit. Teologia, potrivit cuviosul Stareţ şi, în general, în acord cu toţi Sfinţii Părinţi, este rod al „dumnezeiescului har care se află înlăuntrul nostru”. În legătură cu aceasta, fericitul Bătrân scrie: „Şi când, în ascultare şi în linişte, se vor curăţi simţurile tale şi se va odihni mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea cunoştinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străveziu. Şi izvorăşte din ea aşa o teologie, încât dacă ar fi trei să scrie în acelaşi timp, nu ar putea să cuprindă râurile care ies cu repeziciune şi care răspândesc pace şi deplină nemişcare a patimilor în tot trupul”.

Cunoaştem că adevărata teologie este harismă a Sfântului Duh, iar nu simplă educaţie şi cultură academică. Pentru aceasta şi mănăstirile sunt considerate de către Sfinţii Părinţi universităţile pustiei. De aceea epistolele binecuvântatului Gheron Iosif  constituie eseuri teologice, chiar dacă ele sunt scrise fără eleganţă filologică. Dacă le cercetează cineva, poate înţelege foarte bine, fie chiar şi în parte, marele har cu care era înzestrat acest fericit monah aghiorit.

Preacuviosul Stareţ a fost un mare nevoitor şi iubitor al lucrării niptice. Toată viaţa Bătrânul a avut ca îndeletnicire rugăciunea lui Iisus. În fiecare seară, după cum am menţionat mai înainte, avea ca regulă a se îndeletnici cu rugăciunea lui Iisus, fără răspândire, încontinuu timp de şase ore. Aceasta o relatează el însuşi într-o scrisoare: „Şase ore şezând în rugăciune, nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă”. Acest fel de lucrare duhovnicească, explicată de Părinţii cunoscători, indică o mare dezvoltare a energiei minţii umane şi o înaltă stare duhovnicească lăuntrică, deoarece este un lucru rar, îndeosebi în zilele noastre, ca mintea celui care se roagă să rămână nerăspândită în inimă un interval de timp atât de îndelungat.

Prin lucrarea niptică, adică prin întoarcerea către sine, cercetarea de sine şi rugăciune, monahul se luptă a respinge gândurile viclene, desfrânate şi murdare. Unei călugăriţe cuviosul Părinte îi scrie: „Atunci când eşti la lucrul tău, spune neîncetat rugăciunea, fie cu gura, fie cu mintea. Dacă o spui într-una cu gura, se va obişnui şi mintea cu cuvântul cel dinlăuntru. După aceea, mintea o coboară în inimă. Acolo deja, este lucrarea şi osteneala vegherii: să poţi ţine cu forţa mintea acolo, curată, nemişcată, atentă numai la ritmul rugăciunii prin inspiraţie şi expiraţie înlăuntrul inimii. Atunci, neputând să-şi mai formeze vreun gând rătăcitor, se curăţeşte în timp, graţie rugăciunii. Atunci nu se mai mulţumeşte cu amintirile viclene şi nici nu mai vrea să rămână leneşă, ci doreşte cu înfocare pomenirea Numelui dumnezeiesc şi dragostea Mântuitorului Hristos.”.

Cu toate că Gheron Iosif a fost un isihast desăvârşit, recomanda marea virtute a ascultării înaintea oricăror altor virtuţi şi nevoinţe. Într-o epistolă către obştea unei mănăstiri de maici, declară: „Sarcina ascultării este socotită ca încununarea tuturor celorlalte virtuţi, aşa cum Crucea este încununarea Patimilor Domnului. Şi precum tâlharul a intrat în Rai prin mijlocirea Crucii, aşa şi noi prin ascultare ca şi prin Cruce vom intra în Împărăţia cerurilor. Iar cei care nu fac ascultare vor rămâne, desigur, în afara Împărăţiei.”.

unoscând Gheron Iosif marea importanţă a prezenţei unui părinte duhovnicesc cu experienţă pentru succesul nevoinţei spirituale, scria relativ la aceasta că: „pe toate acestea le vei gusta şi tu când te vei alipi de un Părinte duhovnicesc şi cu experienţă şi vei lucra rugăciunea minţii”. Indispensabilă este considerată şi mărturisirea curată care este legată şi de prezenţa părintelui duhovnicesc, după cum am menţionat mai sus. „Nu am văzut—subliniază fericitul Stareţ—suflet rugător care să sporească fără mărturisirea curată a gândurilor ascunse. Vrei, copilul meu, să zdrobeşti capul şarpelui? Mărturiseşte-ţi curat gândurile la spovedanie”.

Se înţelege că iubitorul lucrării niptice trebuie să aibă drept temelie a nevoinţei sale duhovniceşti smerenia şi zdrobirea inimii. Inima înfrântă şi smerită este cu neputinţă a nu dobândi ca rezident în sine pe Hristos. Cuviosul Stareţ a ajuns la un asemenea grad de smerenie, încât de multe ori subliniază în scrisorile sale: „Aceasta este înălţimea şi sporirea: să te cobori la zero, să devii pământ. Aceasta este originea ta. Nu uita că eşti ţărână. Nu te ridica pe tine. Eşti noroi.” Smerenia este o condiţie dogmatică a oricărei lucrări şi virtuţi spirituale. „Să-ţi fie smerenia—scrie către un monah cuviosul Părinte—ca îmbrăcăminte în toate mişcările tale. Să fii ca un burete în obşte, luând asupra ta orice ocară sau umilire. Hrăneşte-ţi sufletul nu cu cinstiri şi laude, ci cu ocări şi învinuiri, ca un fără de minte”.

O dovadă practică a adevăratei smerenii, după Sfinţii Părinţi, este prezenţa lacrimilor. Fericitul Gheron Iosif, „următor în toate Sfinţilor Părinţi” scrie despre aceasta unui fiu duhovnicesc: „Semn al smereniei sunt lacrimile nemăsurate, care trei-patru ani curg ca un izvor. Din acestea se naşte rugăciunea neîntreruptă, care se numeşte rugăciune a minţii, când numai ce spui: „Iisuse al meu preadulce!”, lacrimile curg; numai ce spui: „Maica Domnului!”, nu te mai poţi abţine de la lacrimi. Atunci se naşte din lacrimi o linişte în tot trupul şi o pace desăvârşită.”. De aceea Bătrânul recomanda celui ce se roagă să încerce a se deda plânsului. Deoarece, potrivit învăţăturii patristice mintea, prin plânsul neîncetat, îşi regăseşte iluminarea sa firească şi devine „minte a lui Hristos”, când simţirea lui Dumnezeu, care rămâne şi lucrează în inima omului, îl aduce pe omul, mărunt şi trecător pe acest pământ, la marginile cuviinţei dumnezeieşti şi ale asemănării cu Dumnezeu. Mintea care plânge se luminează şi primeşte matern de la dumnezeiescul har o negrăită mângâiere, după cuvântul Domnului: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. „Când vei plânge—scrie Gheron Iosif—cu durere multă în suflet pentru că ai păcătuit, pentru că ai supărat pe Dumnezeu, după plâns, te va umbri mângâierea şi dulceaţa. Atunci se deschide uşa rugăciunii”. Şi subliniază: „Dacă nu vezi lacrimile curgând la fiecare aducere aminte de Dumnezeu, boleşti de necunoaştere, din care se naşte mândria şi se învârtoşează inima”.

O altă lucrare nutritoare a minţii este şi studiul duhovnicesc. Preacuviosul Gheron Iosif, cu toate că, aşa cum am mai spus, era lipsit de învăţătura lumească, iubea însă foarte mult lectura şi studiul spiritual. Aceasta o vedem în scrisorile sale, în care foloseşte foarte multe citate scripturistice şi patristice. După cum ne povesteşte însă şi Gheronda Iosif Vatopedinul, de multe ori în discuţiile lor private Bătrânul cita din memorie pasaje patristice întregi, pentru a argumenta o temă duhovnicească care îi preocupa. În mod deosebit insista Bătrânul Iosif asupra unui studiu scripturistic efectuat nu ocazional, ci în mod regulat şi programat din timp. În legătură cu aceasta scria unei stareţe, rudă a sa după trup: „Nu lăsa niciodată lectura individuală, pentru că aduce mult folos. Iei astfel exemplu de la sfinţi. Vezi ca în oglindă greşelile tale, lipsurile tale şi îţi îndreptezi viaţa”.

Există şi un motiv mult mai profund pentru care studiul spiritual este foarte necesar celui care se îndeletniceşte cu lucrarea niptică. Deoarece mintea celui care se roagă, îndeosebi a începătorului, cu greu poate rămâne multă vreme în rugăciune, pentru acesta Sfinţii Părinţi recomandă nevoitorilor să-şi îndrepte mintea către diverse contemplaţii care să-i ferească de răspândirea obişnuită a minţii. Sfinţii Părinţi propun întoarcerea minţii către aducerea aminte de moarte, de Judecata de Apoi, cugetarea la împărăţia cerurilor, la cetele sfinţilor, la slava cerească pe care „a gătit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Gheron Iosif subliniază faptul că pentru întoarcerea minţii către aceste contemplaţii un rol eficient îl joacă tocmai studiul textelor duhovniceşti. Relativ la aceasta, Stareţul scrie: „Mintea, fiul meu, nu poate rămâne într-o singură stare; cu atât mai mult mintea celui care este slab în cele duhovniceşti. Ea vrea o dată lectură, altă dată cântare, altă dată tăcere. Când omul tace, mintea găseşte timp pentru a se desfăta cu diferite imagini din Scriptură, pe care le-a citit mai înainte”.

O însemnătate aparte conferea Gheron Iosif studiului Vechiului Testament: „Citeşte cu evlavie Vechiul Testament şi vei culege de acolo dumnezeiesc nectar de credinţă şi iubire; Dumnezeu a vorbit acelora faţă către faţă şi îngerii Domnului i-au îndrumat”29. Bătrânul iubea însă în mod deosebit Noul Testament, pe care îl purta mereu cu dânsul, învăţându-i şi pe fiii săi duhovniceşti să facă la fel: „Să ai întotdeauna în buzunarul tău Sfânta Evanghelie şi, ori de câte ori găseşti prilejul, citeşte un mic fragment. Te va lumina Domnul şi te va conduce la împlinirea poruncilor Lui.  Îţi va suplini lipsa de dragoste şi te va face să-i urmezi”.

Fericitul Bătrân a trăit toate stadiile desăvârşirii duhovniceşti. Ca unul ce este experimentat întru „cele dumnezeieşti”, scria: „În trei stări se împarte starea duhovnicească şi, în funcţie de aceasta lucrează şi harul dumnezeiesc în om. O stare se cheamă de curăţire, în care omul se curăţeşte. Ceea ce ai tu acuma se numeşte har curăţitor. Aceasta îndeamnă pe om spre pocăinţă. Orice dorinţă a ta spre cele duhovniceşti vine de la harul acesta. Nimic nu este al tău. Acesta lucrează totul în chip tainic. Harul acesta, când te străduieşti şi tu, rămâne cu tine câţiva ani. Şi dacă omul înaintează prin rugăciunea minţii, primeşte un har mult mai diferit… Celălalt har se cheamă luminător. Prin acesta, cel ce se roagă primeşte lumina cunoştinţei, este ridicat la vederea lui Dumnezeu. Nu este vorba de lumini, viclenii sau închipuiri, ci de limpezimea minţii, curăţenia gândurilor, adâncimea înţelesurilor. Pentru ca să vină acest har, cel care se roagă fierbinte trebuie să aibă multă linişte şi îndrumător nerătăcitor. A treia stare, umbrirea harului, care vine după aceasta, harul cel desăvârşitor, este dar mare”.

Viaţa ascetică ortodoxă are ca ţel nepătimirea. Monahul, prin ascultare şi conştiinciozitate în lucrarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, urmăreşte a atrage harul dumnezeiesc care îi va curăţa inima de patimi pentru „a locui şi a umbla” în ea Hristos. „Lucraţi acum—scrie într-o altă epistolă—cât sunteţi tineri, pentru a culege roadele nepătimirii la bătrâneţe. Nu lucraţi numai la bătrâneţe. Dacă vă străduiţi, în douăzeci de ani veţi vedea ceea ce vă spun eu acum… Şi veţi vedea o aşa nelucrare a patimilor şi atâta pace a sufletului, ca şi când aţi fi în Rai”.
Potrivit lui Gheron Iosif, „atunci când mintea , cu împreună lucrarea harului, va depăşi cele care ţin de faptă, atunci va gusta din iluminare şi se va mişca spre contemplaţie”. Şi continuă: „Prima vedere duhovnicească este cea a fiinţelor: vei înţelege că tot ceea ce există a fost creat pentru om de către Dumnezeu. Chiar şi pe îngeri i-a pus în slujba oamenilor. Câtă vrednicie, câtă măreţie, cât de mare este chemarea omului, această suflare a lui Dumnezeu! El a fost creat nu pentru a trăi aici puţinele zile ale exilului său, ci pentru a trăi veşnic, alături de Creatorul său. Să vadă pe dumnezeieştii îngeri. Să asculte doxologia lor cea de negrăit. Ce bucurie! Ce măreţie! Numai ce se sfârşeşte această viaţă de aici şi se închid ochii aceştia pământeşti şi imediat se deschid ceilalţi ochi şi începe viaţa cea nouă. Bucuria cea adevărată, care nu are sfârşit. Toate acestea contemplându-le, mintea se cufundă într-o pace şi o linişte fără de margini, care se răspândeşte în tot corpul, şi uită întru totul că există în această viaţă. Astfel de contemplări se succed una după alta. Nu pentru a se naşte imaginaţii în mintea lui, ci starea determinată de lucrarea harului este aceea care aduce înţelesuri noi şi face ca mintea să se desfete în vederea cea duhovnicească Nu le plăsmuieşte omul însuşi, ci vin singure şi răpesc mintea în contemplaţie.”

Există însă şi o treaptă mai avansată. Notează: „Luminarea este urmată de întreruperea rugăciunii şi de dese contemplaţii; răpire a minţii, încetare a simţurilor, nemişcare şi tăcere negrăită a mădularelor, unirea cu Dumnezeu şi a omului  într-una”. Iar atunci ascetul, potrivit Bătrânului, este gata a primi experienţa luminii necreate. „Deci când harul se înmulţeşte în om—explică Stareţul—şi acesta cunoaşte toate cele scrise, ajunge, aşa cum am spus, la o mare simplitate. Mintea lui se lărgeşte, dobândind o mare cuprindere. Şi aşa cum ai gustat din picătura aceea de har, care ţi-a adus bucurie multă şi desfătare sufletească, la fel vine iarăşi, când mintea stă la rugăciune. Dar mult, ca suflare lină, ca boare bine mirositoare, şi se revarsă în tot trupul. Atunci rugăciunea se întrerupe. Încetează mădularele orice mişcare. Numai mintea vede în lumina cea neapropiată. Atunci se uneşte omul cu Dumnezeu. Omul nu mai poate să se distingă pe sine, precum fierul înroşit. Când se aprinde şi se înroşeşte, devine una cu focul… Numai după ce trece vederea dumnezeiască omul revine iarăşi la firea sa. Se uneşte întru totul cu Dumnezeu. Nu mai simte nici că are trup şi nici chilie. Este ca un meteorit. Urcă la cer fără trup!”

Fericitul Bătrân propunea întotdeauna credinţa înaintea logicii. Este caracteristică încrederea desăvârşită pe care o avea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate. Mereu spunea: „Unde este Dumnezeu? Dumnezeu mereu ajută, mereu poartă de grijă, însă e nevoie de răbdare”. Răbdarea în necazuri o aprecia ca fiind condiţia de bază pentru atragerea harului. Spunea: „la capătul unei răbdări extenuante, harul apare în mod simţit”. Nu dădea importanţă nici întâmplărilor fericite, nici celor triste ale acestei vieţi, neconsiderându-le evenimente reale, ci vedea totul numai prin prisma veşniciei. Ar fi putut mărturisi şi el, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: „Să nu crezi adevărate nici tristeţea, nici bucuria. Rostul vieţii tale să fie în altă parte şi într-acolo să-ţi îndrepţi privirea. Iar singurul lucru întristător pentru tine să fie răul şi singurul lucru dulce, virtutea şi împreună-sălăşluirea cu Dumnezeu”. Atât această atitudine a sa, cât şi întreaga sa trăire suprafirească, trebuie să constituie un exemplu pentru noi, cei care trăim închişi în raţionalismul şi antropocentrismul caracteristice epocii noastre.

Cuviosul Gheron Iosif Isihastul, prin trăirea sa, a devenit îndrumătorul nerătăcit şi plin de discernământ pentru cei ce vor să se mântuiască. A devenit învăţătorul desăvârşit al ştiinţei ştiinţelor şi artei artelor, adică a trăirii şi a ascezei monahale. Unui tânăr care întrebase despre rugăciune, scria: „Informaţiile pe care mi le ceri nu cer timp şi nici osteneală pentru a ţi le oferi. Pentru mine, rugăciunea minţii este ca meseria fiecăruia, din moment ce o lucrez de mai bine de treizeci şi şase de ani”. Cunoscând lucrarea duhovnicească a lui Gheron Iosif, mulţi monahi aghioriţi şi mireni îl vizitau şi îi cereau sfaturi despre lucrarea aceasta a minţii, sfaturi pe care Bătrânul le dădea cu bucurie. Despre aceasta scria: „Vin fraţi de la diferite mănăstiri şi schituri din Munte şi, cu harul dumnezeiesc, le spun cele ce-mi sunt date de Domnul”. Aportul lui Gheron Iosif nu a fost numai pentru Sfântul Munte, nici numai pentru Grecia, ci a avut proporţii mondiale, după cum însuşi relatează: „Eu, în timpul acesta, scriu celor care mă întreabă. Anul acesta au venit din Germania numai şi numai ca să afle despre rugăciunea minţii. Din America, iarăşi, îmi scriu cu multă dorire. De la Paris sunt atâţia care cu multă căldură caută răspuns”.

Gheron Iosif a trăit într-o perioadă de declin a monahismului aghioritic şi, în general, a monahismului ortodox. Un rol important în aceasta l-au jucat evenimente de seamă ale veacului al XIX-lea care aveau drept scop occidentalizarea Greciei şi a întregii Ortodoxiei. Influenţele protestante suferite de Biserică în veacul al XIX-lea au avut consecinţe dezastruoase, aducând alterări monahismului. În mod paradoxal, organele de stat şi cele ale conducerii Bisericii s-au aliat împotriva monahismului, punând în practică hotărârile celebrului Raport al Consiliului celor Şapte Membri, hotărâri asemănătoare celor aplicate concomitent şi în România prin noile legi ale monahismului. În Grecia, au fost astfel închise peste 400 de mănăstiri. În paralel, în timp ce în primele decenii ale veacului al XIX-lea în Sfântul Munte monahii ajungeau la cifra de 6.000, la sfârşitul secolului nu depăşeau numărul de 700. Aceste schimbări în viaţa Bisericii nu au avut loc numai în nou creatul stat al Greciei, ci şi în noul stat modern al României, după unirea principatelor Moldovei  şi Ţării Româneşti sub conducerea Principelui Alexandru Ioan Cuza. Această moştenire a spiritului antimonastic al teologilor şi politicienilor protestantizaţi ai epocii, dar şi alterarea monahismului ortodox—care din totdeauna a avut o dimensiune isihastă—toate acestea le-a apucat fericitul Gheron Iosif când a venit să devină monah la Sfântul Munte. Desigur, nu lipseau excepţiile, însă acestea se numărau pe degete. De altfel, într-o vedenie pe care a avut-o tânărul, pe atunci, monah Iosif, când îngerii l-au adus să se lupte în prima linie cu demonii din tabăra vrăjmaşă, împreună cu el nu mai erau decât unul sau doi luptători.

Cuviosul Gheron Iosif, prin modul său empiric de viaţă, a introdus din nou în monahismul aghioritic şi, în general, în monahismul ortodox,  învăţătura Sfântului Grigorie Palama despre isihasm. Învăţătura lui Gheron Iosif este comparabilă cu cea a Părinţilor niptici ai Filocaliei, precum a Cuvioşilor Calist şi Ignatie Xanthopol, Isihie, Theolipt al Filadelfiei, Nichifor din Singurătate, Grigorie Sinaitul, Ioan Carpathul, Marcu Ascetul, Petru Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, dar şi a Sfântului Isaac Sirul a cărui scrieri Gheron Iosif le avea ca engolpion. Prezenţa sa ca autentic exponent al tradiţiei Patristice niptice a creat un curent de îndreptare către monahism a multora dintre călugării contemporani ai Sfântului Munte, ce căutau a fugi de viaţa supusă pricinilor de păcat şi a urma trăirea monahală desfăcută de legăturile lumii.

Fostul Stareţ al Sfintei Mănăstiri Simonópetra, Părintele Emilian, care a adoptat învăţătura lui Gheron Iosif şi a transmis-o mulţimii sale de fii duhovniceşti, scrie despre acesta: „Fericitul Gheron Iosif Isihastul constituie lauda istoriei recente a Sfântului Munte, deoarece în vremuri dificile a reînnoit milenara experienţă isihastă şi de rugăciune a Athosului şi, prin puternica şi necurmata asceză, prin sporirea duhovnicească şi învăţătura fiilor săi spirituali, a pregătit o nouă generaţie a pururi curgătoarei rugăciuni a lui Iisus, extinsă până dincolo de graniţele Greciei.

Pe când se afla în peşterile de la Sfânta Ana Mică, în vremea când Bătrânul dobândise deja pe cei trei ucenici ai săi: Gheronda Iosif Vatopedinul, Gheronda Efrem, mai apoi Stareţ la Sfânta Mănăstire Filotheu şi Gheronda Haralambie, viitor Stareţ al Sfintei Mănăstiri Dionisiu, l-a vizitat domnul Ioannis Bitsios din Uranopolis care l-a întrebat dacă cei trei tineri monahi aparţineau obştii sale. Iar Gheron Iosif i-a răspuns profetic: „Vezi călugăraşii aceştia, Ianni? Vor umple Sfântul Munte de monahi!” Cu adevărat, lui Gheron Iosif se datorează astăzi paternitatea duhovnicească a şase mănăstiri athonite şi multor altora înăuntrul şi în afara Greciei. Mănăstirile athonite Vatopedi, Dionisiu, Xiropotamu, Karacalu, Filotheu şi Konstamonitu au egumeni care sunt nepoţi duhovniceşti ai cuviosului Gheron Iosif. De asemenea, la multe chilii şi colibe din Sfântul Munte sunt stareţi monahi care se înrudesc duhovniceşte cu Bătrânul Isihast, aşa cum este chilia Cuviosului Efrem Sirul de la Katunachia unde a trăit Părintele Efrem Katunachiotul care îl considera pe Gheron Iosif ca fiind adevăratul său stareţ şi învăţător. În paralel, nepoţi duhovniceşti ai Bătrânului sunt astăzi stareţi şi îndrumători spirituali la multe mănăstiri din Grecia şi Cipru. În America, Gheronda Efrem, fost stareţ la Sfânta Mănăstire Filotheu şi unul dintre ucenicii Bătrânului Iosif, a fondat 16 mănăstiri având ca nucleu central Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare din Arizona, care constituie o adevărată oază duhovnicească pentru ortodocşii din America.

Profesorul universitar Gheorghios Mantzaridis de la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic, care apreciază influenţa monahismului aghioritic contemporan în viaţa Bisericii, consemnează: „Această revenire a monahismului aghioritic este legat în primul rând de puternice personalităţi harismatice care au lăsat o mare influenţă spirituală şi morală. Aceste personalităţi care au trăit sau care trăiesc acum în zilele noastre, au creat curente de îndreptare către viaţa monahală. Limitându-ne numai la aceia care deja au plecat din viaţa aceasta, menţionăm pe Gheron Iosif Isihastul, căruia îi datorează astăzi paternitatea spirituală şase din cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte; pe Părintele Paisie, care şi dânsul are legătură cu fondarea sau înnoirea anumitor mănăstiri, dar care a fost şi îndrumător spiritual al multor monahi aghioriţi şi a nenumărator credincioşi, şi pe Părintele Sofronie care, deşi şi-a petrecut ultimele zeci de ani ai vieţii la Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător de la Essex, pe care însuşi a fondat-o, a vieţuit însă mai mult de douăzeci de ani la Sfântul Munte, iar prin intermediul cărţii sale Sfântul Siluan Athonitul a călăuzit mulţi tineri către monahism”.

Se apreciază că din „rădăcina” lui Gheron Iosif Isihastul provin în mod direct peste 800 de monahi şi monahii. Deoarece acest lucru îl cunoscuse de mai înainte, ucenicilor săi nu le-a îngăduit ca după moartea sa să vieţuiască împreună, ci i-a despărţit, ştiind că vor deveni Egumeni şi Bătrâni ai unor mari obşti.

Dragostea lui pentru monahism se arată şi după moartea sa. Până în zilele noastre Bătrânul continuă să apară multor tineri pe care îi îndeamnă să urmeze vieţuirea monahală; se arată multor monahi şi îi alină în necazuri. Unui călugăr i-a spus chiar că drumul către mântuire este paza minţii şi lucrarea spirituală lăuntrică. Cu un egumen aghiorit a discutat despre teme duhovniceşti multă vreme. Un alt episod emoţionant este apariţia sa unei tinere care voia să devină monahie şi ai cărei părinţi s-au împotrivit cu o mare brutalitate. Tânăra studia la Tesalonic şi atunci când s-a întors acasă la Atena pentru sărbătoarea Crăciunului, aflând părinţii că vrea să se călugărească, au ajuns până la punctul în care, din pricina loviturilor cu obiecte dure au fost nevoiţi s-o ducă la spital cu o puternică hemoragie şi cu mâna şi coastele rupte. Starea psihologică a tinerei nu se poate descrie. Încontinuu plângea şi suspina. Seara însă, uşa rezervei s-a deschis şi i s-a arătat Gheron Iosif întrebând-o de ce este atât de tristă şi i-a zis: „nu te teme, mai fă puţină răbdare. Maica Domnului te va chema lângă dânsa”. Într-adevăr, în cele din urmă lucrurile au evoluat aşa cum i-a prezis Bătrânul.

Fericitul Părinte Iustin Popovici spunea că esenţa creştinismului este monahismul şi atunci când există o renaştere a monahismului, acest lucru arată renaşterea întregii plirome a Bisericii. Un monah plin de virtuţi care se numea Partenie şi trăia la Kiev, când a devenit schimonah i-a cerut Maicii Domnului să-i descopere însemnătatea schimei celei mari; iar Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus că cel ce este monah trebuie să se roage pentru lumea întreagă. Exact în această rugăciune constă marea ofertă a monahismului către lume.

Gheron Iosif, majoritatea timpului vieţii sale l-a dedicat rugăciunii pentru lume. Eliberându-se de legăturile patimilor şi devenind „curat cu inima”, s-a făcut vas al harului, în care se lucra rugăciunea pentru mântuirea lumii. Simţea şi lua contact cu durerea tuturor oamenilor, iar prin rugăciunea sa ridica această durere la tronul lui Dumnezeu pentru a aduce alinare fiecărui om necăjit. Monahul desăvârşit ridică pe umerii săi de bunăvoie răspunderea oamenilor pentru răul care există în lume. Se pune pe sine însuşi mai prejos decât toţi oamenii şi decât toată zidirea şi simte că este cel mai rău, cel mai păcătos. Din acest abis al osândirii de sine cere mila lui Dumnezeu pentru toate făpturile, căci se simte răspunzător pentru suferinţele şi păcătoşenia neamului omenesc. Prin această rugăciune „din grădina Gheţimani” dobândeşte starea spirituală a lui Hristos. Aşa cum Hristos aduce în sine toată omenirea, aşa şi monahul se extinde, îmbrăţişează întreaga lume şi devine universal, după chipul universalităţii lui Hristos. Ştim că până şi astăzi există astfel de monahi care îşi petrec viaţa rugându-se pentru lume. Şi câtă nevoie are, în zilele noastre, omenirea întreagă de rugăciunile lor, pentru clipele grele prin care trece!

„Câteodată”, după cum relatează biograful fericitului Stareţ, ”îl vedeam că suferă şi îl întrebam ce se întâmplă. Atunci el ne răspundea cu durere că oarecare persoană din cele cunoscute nouă suferă şi cere ajutor”. Nu putea auzi ceva trist despre vreun frate şi să nu plângă, să nu se roage pentru acela. Cerea de la Hristos să nu-l pună în rai dacă mai întâi nu-l mântuia, dacă nu-l mângâia pe fratele respectiv. Era cuprins de dragoste şi de dorinţa de folos duhovnicesc a aproapelui. De atâta dragoste inima i s-a extins într-atât încât să cuprindă fiecare om. Toată fiinţa lui se dilatase prin rugăciunea aceasta pentru lume. Cu toate că era foarte aspru—am zice chiar nemilostiv—cu sine însuşi, arăta multă compasiune şi blândeţe pentru aproapele. Aceasta este o caracteristică aparte a ascetului ortodox autentic.

Dragostea de aproapele l-a făcut de multe ori chiar şi după moarte să se arate şi să ajute pe credincioşi. Relatăm ca dovadă întâmplarea petrecută cu o doamnă din Creta pe care o convinseseră martorii lui Iehova, prin învăţătura lor eretică, să se lepede de Ortodoxie. Într-o seară i s-a arătat un Bătrân acasă care a început s-o înveţe despre credinţă. Apoi a dus-o în duh dinaintea lui Hristos şi astfel aceasta a cunoscut prin Duhul Sfânt adevărul unic ce se află în Biserica noastră ortodoxă. În ziua următoare doamna respectivă văzu fotografia Bătrânului într-o librărie şi astfel află că era Gheron Iosif Isihastul, care de multă vreme adormise întru Domnul.
Atunci când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie la Essex şi i-am amintit de Gheron Iosif Isihastul, a spus cu emfază: „l-am cunoscut şi am avut senzaţia că mă aflu în faţa unui comandant de luptă duhovnicească…”. Un alt Bătrân aghiorit ne-a relatat că, atunci când l-a cunoscut, a avut impresia că pământul se cutremură, din pricina puternicii rugăciuni a lui Gheron Iosif. Părintele Paisie ne spunea că era foarte trist din pricină că nu şi-a putut împlini dorinţa de a-l cunoaşte pe Gheron Iosif când acesta încă trăia. Fericitul Părinte Heruvim, ctitorul Mănăstirii Paraclitou din Oropo Attikis, când încă vieţuia la Schitul Sfânta Ana, zicea că obştea lui Gheron Iosif Isihastul constituia straja duhovnicească a schitului. Fericitul Părinte Ieronim din Eghina nutrea o deosebită evlavie către Gheron Iosif, în urma unei întâlniri cu acesta.

Monahismul ortodox, la adevărata sa dimensiune, chiar şi în aceste zile de pe urmă în care trăim, constituie un indicator care arată drumul către cer. Cuviosul Gheron Iosif, prin trăirea sa de Dumnezeu binecuvântată, ne-a lăsat o pildă de autentică asceză ortodoxă. A oferit mult monahismului aghioritic şi, în general, monahismului ortodox, atât în trecut, cît şi în prezent şi credem că va continua să ofere şi în viitor, dacă noi vom cugeta la viaţa lui, vom accepta şi vom pune în practică învăţătura lui şi dacă îi vom cere să ne ajute cu sfintele sale rugăciuni. Amin.

IPS Andrei: Părintele Stareţ ar mai fi avut multe de spus despre Gheron Iosif Isihastul, dar a zis că este de mare folos să vă permitem dumneavoastră să puneţi întrebări. Aşa că, după tradiţia binecunoscută, cine are întrebări de pus, să le înainteze aici la Părintele Consilier.

Întrebare: Sfaturile Sf. Gheron Iosif cu privire la rugăciunea minţii pot fi aplicate şi de către mireni, sau sunt dedicate numai călugărilor?

Arhim. Efrem: Sfaturile lui Gheron Iosif nu sunt numai pentru călugări. Aşa cum Sf. Evanghelie nu se adresează exclusiv monahilor sau exclusiv mirenilor, ci este aceeaşi evanghelie şi pentru unii şi pentru alţii, tot aşa învăţătura Sf. Părinţi se adresează tuturor, luând fiecare pe măsura în care trăieşte viaţa duhovnicească în Hristos. Oricum, cunosc mireni care se îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus şi care au sporit mult.

Întrebare: Vă rugăm să ne explicaţi mai mult în ce constă darul discernământului.

Arhim. Efrem: Discernământul este cea mai mare dintre virtuţi. Discernământul este o virtute foarte mare, de aceea Sf. Părinţi spun că stareţul unei mănăstiri, pentru a-şi putea asuma slujirea de îndrumător spiritual, nu trebuie neapărat să fie clarvăzător, însă trebuie neapărat să aibă virtutea discernământului. Iar discernământul se obţine atunci când omul, prin tăierea voii, îşi omoară orice dorinţă.

Întrebare: Cum se poate trăi viaţa în pocăinţă?

Arhim. Efrem: Simplu: viaţa în pocăinţă se trăieşte prin ţinerea poruncilor lui Hristos.

Întrebare: Cu ce arme ne luptăm pentru a nu se împrăştia mintea la rugăciune?

Arhim. Efrem: Mintea trebuie antrenată pentru a se putea concentra asupra cuvintelor rugăciunii. Sf. Părinţi spun că atunci când îţi fuge mintea, să o aduci înapoi. Dacă fuge din nou, adu-o iarăşi la loc, pentru că mintea—după Sf. Părinţi—este ca un vagabond care hoinăreşte pe ici pe colo. Aşa cum pe vagabonzi trebuie să-i băgăm la închisoare ca să se potolească, tot aşa mintea trebuie închisă între cuvintele rugăciunii, iar atunci va deveni cu adevărat liberă.

Întrebare: Ce înseamnă ascultarea în viaţa unui mirean?

Arhim. Efrem: Un mirean are nevoie de discernământ în ascultare. A venit un tânăr la noi la mănăstire, spunându-mi: „Sunt supărat”. De ce? L-am întrebat. „Pentru că eu vreau să studiez filologia, iar duhovnicul insistă să fac teologia”. Situaţiile ca acestea sunt bolnăvicioase. Unii duhovnici vor să aplice laicilor regulile vieţii monahale, însă aceasta este o stare anormală. Doar călugărul, prin taina tunderii în monahism, este obligat să facă ascultare necondiţionată la stareţ. Preotul de mir poate obliga pe cel care i se spovedeşte să facă ascultare doar în cazul canonisirii păcatelor. Dacă însă mireanul, din proprie iniţiativă, vrea să ceară sfatul duhovnicului într-un anumit lucru şi doreşte să facă ascultare la ceea ce i se va spune, atunci se admite. Însă un mirean nu păcătuieşte dacă nu-şi întreabă duhovnicul atunci când trebuie să ia o hotărâre în viaţă. A mai venit cineva la mine spunându-mi la fel: „Sunt supărat”. De ce? „Pentru că n-am luat binecuvântare de la duhovnic pentru a veni în Sf. Munte”. Fiule, i-am spus, tu nu eşti călugăr, ca să fii obligat să iei binecuvântare . păcat nu ai. Dacă ai fi fost călugăr, atunci ai fi păcătuit venind fără binecuvântare, însă tu eşti mirean. Dacă însă vrei să iei binecuvântare de călătorie de la duhovnic pentru a veni la Athos, este altceva. Oricum, chiar dacă nu iei binecuvântare, nu păcătuieşti prin asta.

Întrebare: Ce trebuie să fac dacă îmi vin gânduri să mă fac monah, dar nu ştiu ce vrea Dumnezeu de la mine. Este monahismul o cale mai înaltă?

Arhim. Efrem: Scopul monahismului este desăvârşirea omului. Teoretic însă, omul poate atinge desăvârşirea oricum ar vieţui. Cu toate acestea, experienţa Sf. Părinţi arată că în lume ajungerea la desăvârşire este mai dificilă. De aceea monahismul oferă condiţii de desăvârşire mai lesnicioase. Eu însă cunosc mireni care au o stare duhovnicească lăuntrică superioară multor călugări.

Întrebare: Care sunt etapele care trebuie urmate pentru a dobândi darul rugăciunii lui Iisus?

Arhim. Efrem: Ascultaţi, etapele pe care trebuie să le urmeze cineva în acest scop sunt simple: cel care vrea să spună rugăciunea lui Iisus—şi vă vorbesc din mica mea experienţă—trebuie să ştie că va simţi o astfel de dulceaţă, o astfel de bucurie şi veselie duhovnicească care nu se poate descrie. Însă neapărat, pentru a te îndeletnici cu rugăciunea, trebuie să ai un program. Ca o primă etapă, e bine să începeţi a spune rugăciunea timp de un sfert de oră dimineaţa şi un sfert de oră seara. Rugăciunea trebuie făcută în cameră, cu voce tare, pentru a o prelua mintea. Spunând-o astfel o bună perioadă de timp, atunci mintea va prelua rugăciunea şi vă veţi ruga cu mintea. Rugăciunea va atrage continuu mintea spre a se ruga şi astfel, fără să vă daţi seama, mintea vi se va lipi de Dumnezeu. Iar atunci rugătorul va începe a primi întru sine lucrarea harului. I-am zis unui adolescent să spună rugăciunea lui Iisus. După câteva zile a venit şi mi-a mărturisit: „Gheronda, simt un foc care-mi arde inima şi-mi dă o bucurie imensă”. Să ştiţi că acestea sunt roade ale rugăciunii. De aceea, mesajul pe care vi-l aducem de la Sf. Munte este: pe cât puteţi, rostiţi rugăciunea lui Iisus. Fie că mergeţi pe jos, fie cu maşina, femeile când vă măturaţi casa sau faceţi altă treabă, ziceţi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Problemele pe care le aveţi, fraţii mei, nu se vor rezolva dacă vă frământaţi şi vă gândiţi încontinuu la ele, ci dacă vă veţi ruga pentru rezolvarea lor. Astăzi, europenii îşi zic unul altuia: „Să te gândeşti la mine”. Dar ce câştig dacă lumea întreagă se gândeşte la mine?! Dacă s-ar ruga pentru mine, da, atunci aş avea de câştigat. Iar când mă rog eu pentru alţii, atunci mă folosesc şi eu şi cei pentru care mă rog. De aceea a spune „Să te gândeşti la mine” este o vedere antropocentrică a relaţiilor sociale.

Întrebare: Rugăciunea lui Iisus poate fi despărţită de slujbele Bisericii? În sensul de a fi practicată fără a participa la slujbe?

Arhim. Efrem: Desigur, poţi practica rugăciunea şi fără a participa la slujbe, însă trebuie să fii cu luare-aminte şi să te sfătuieşti cu îndrumătorul tău spiritual, pentru că această despărţire de slujbe să nu te scoată în afara vieţii spirituale a parohiei şi astfel să devii idioritmic. Este nevoie de atenţie. Rugăciunea poate fi practicată şi fără participarea la slujbe, dar numai cu sfătuire.

Întrebare: Poate fi spusă rugăciunea lui Iisus de toată familia cu voce tare?

Arhim. Efrem: Desigur. Este lucrul ideal pentru o familie. Însă rugăciunea nu o vor spune toţi simultan, ci pe rând, să zicem fiecare de câte 10 ori, iar ceilalţi să asculte. Noi, la Sf. Munte, când facem anumite munci în comun, ori la grădină, ori la bucătărie când curăţăm legume, spunem cu rândul rugăciunea, cu voce tare, iar ceilalţi ascultă. Acest lucru este foarte bun, pentru că „oriunde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu în mijlocul lor”.

PS Andrei: Acum pun eu o întrebare adiacentă celei de mai înainte. Nu ştiu dacă sunt aşa mari asceţi aici şi aşa nevoitori ca să poată face rugăciunea lui Iisus izolaţi, de unii singuri, însă probabil a vrut să întrebe dacă poate lipsi totalmente de la Liturghie?

Arhim. Efrem: Nu, Liturghia nu se poate înlocui cu nimic. Nu poate motiva cineva că lipseşte de laLiturghie pentru că se roagă, aceasta este rătăcire. Liturghia este Taina care nu poate fi înlocuită cu altceva şi trebuie neapărat să participăm la Sf. Liturghie, pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

Întrebare: Se poate practica rugăciunea lui Iisus în timpul Sf. Liturghii, sau trebuie să fim atenţi la slujbă?

Arhim. Efrem: Nu este rău ca, în timp ce te afli la Liturghie, să zici şi rugăciunea.

Întrebare: Rugăciunea noastră personală se poate reduce doar la rugăciunea lui Iisus?

Arhim. Efrem: Rugăciunea lui Iisus nu dispreţuieşte şi nu suplineşte rugăciunea personală, cu cuvinte proprii, deoarece rugăciunea personală este o producţie spirituală proprie şi este necesar a o face.

PS Andrei: Probabil că cel care întreabă se referea la aspectul acesta: dacă trebuie să mai citească din Ceaslov Ceasurile şi alte rugăciuni, sau poate să le înlocuiască cu rugăciunea lui Iisus?

Arhim. Efrem: Desigur, o rugăciune care nu aparţine Sf. Liturghii poate fi înlocuită cu rugăciunea lui Iisus. La Sf. Munte, de pildă, Utrenie, Vecernia, Psaltirea şi alte rugăciuni se pot înlocui cu un anumit număr de şiraguri de metanii. Însă toate acestea au nevoie de aprobarea unui îndrumător spiritual competent.

Întrebare: Cum delimităm în rugăciune experienţa psihologică de experienţa harică?

Arhim. Efrem: Când cineva începe să se roage în mod programat, trebuie să găsească un îndrumător cu experienţă care să-i explice toate aceste stări întâlnite. Pentru că, fraţii mei, trebuie neapărat să uceniceşti la unul cu experienţă. Dacă nu faci ucenicie la un tâmplar, poţi deprinde tâmplăria? Aşadar, dacă vrea cineva să se ocupe în mod serios de rugăciune, trebuie să-şi afle un îndrumător. Iar dacă va căuta, în mod sigur va găsi. IPS, poate că ar fi bine să întrerupem şi să înceapă concertul corului…

PS Andrei: Da. Acum vom asculta concertul şi apoi vom continua întrebările. Câteva cuvinte despre cor: înfiinţat în anul 1977 de către Lycourgos Anghelopoulos, Corul Bizantin a susţinut peste 900 de concerte în 20 de ţări din Europa, America, Asia şi Africa, în săli celebre, precum Muzeul Metropolitan din New York, Elizabeth Hall din Londra, Teatrul Antic Epidaurus, Casa Muzicii din Atena, în biserici istorice precum San Marco din Veneţia sau Apolinarie din Ravena, Oxford, Paris şa. A cântat Sf. Liturghie săvârşită în biserica Naşterii Domnului din Betleem de câtre întâi stătătorii Bisericilor Ortodoxe întruniţi pentru jubileul celor 2000 de ani de la naşterea Mântuitorului. Corul Bizantin a editat 8 CD-uri şi 30 de casete precum şi numeroase lucrări de istorie a muzicii bisericeşti din tradiţia apuseană şi răsăriteană. Şi a înregistrat la cele mai importante posturi de radio din Europa. Îl ascultăm şi noi cu drag…

Arhim. Efrem: Oricum, Corul Bizantin ne-a demonstrat că, aşa cum icoana bizantină emoţionează sufletul, aşa şi muzica bizantină aduce umilinţă sufletului. Ba mai mult, te înalţă dincolo de simţuri, la bucuriile suprafireşti.

Întrebare: Vorbiţi-ne despre etapa duhovnicească în care te părăseşte harul dumnezeiesc.

Arhim. Efrem: De multe ori, atunci când omul se nevoieşte, trăieşte şi o stare lăuntrică numită retragere a harului. Astfel, harul îl învaţă în mod practic pe nevoitor că cele dobândite până acum nu sunt obţinute prin vrednicia proprie. „Într-adevăr tu mă doreşti, zice harul către nevoitor, însă eu sunt cel care am hotărât să vin în sufletul tău, iar fără mine nu poţi face nimic”. Astfel, prin retragerea harului omul este învăţat a se smeri, trăind practic cele spuse de Apostol: „Nici al celui ce aleargă, nici al celui care doreşte, ci al lui Dumnezeu care miluieşte”. Trăind acestea, omul care se nevoieşte, chiar dacă dobândeşte harisme, simte că sunt în mod cert rod al harului, nu al vredniciei proprii, şi astfel rămâne pentru totdeauna în limitele smereniei. Vedeţi, sfinţii au fugit de slava venită de la oameni, însă această slavă nu le-a oprit drumul către sfinţenie, tocmai pentru faptul că ei erau conştienţi cine sunt cu adevărat şi trăiau cele spuse de Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Întrebare: Cum putem face o spovedanie corectă şi tămăduitoare?
Arhim. Efrem: Spovedania e corectă atunci când omul trăieşte pocăinţa. De multe ori însă vin credincioşi la Sf. Mute şi, atunci când îi îndrumăm să se spovedească, ne zic că nu sunt pregătiţi. „Nu sunt pregătit” este de fapt o scuză pentru a nu se spovedi. Unii cred că pentru a te spovedi trebuie mai întâi să încetezi a mai păcătui, însă este o mare greşeală. Taina spovedaniei nu dă numai iertarea păcatelor, ci şi harul de a nu mai păcătui. Aşadar, la spovedanie chiar prin simpla mărturisire a păcatelor, chiar dacă nu avem pocăinţa corespunzătoare, harul te ajută să te opui păcatului. Cel care trăieşte însă o viaţă de pocăinţă va simţi în suflet—din partea harului—certitudinea că toate păcatele i s-au iertat. Toate păcatele spovedite sunt considerate de Dumnezeu ca inexistente.

Întrebare: Când omul este stăpânit de patimi, de exemplu patima curviei, este bine să stea mai aproape de Sf. Împărtăşanie, sau mai departe? Dacă se împărtăşeşte mai des scapă mai repede sau se osândeşte?

Arhim. Efrem: Este adevărat că desfrânarea este un păcat de moarte. Canoanele care se dau nu sunt însă condiţii impuse pentru iertarea păcatelor, ci sunt măsuri pedagogice care îl învaţă pe om pocăinţa. Însă duhovnicul, cu discernământ, dă canoanele pentru a vedea dacă penitentul se va pocăi în mod practic. Dovadă a smereniei este nerepetarea păcatului. Deci canoanele pentru aceasta se aplică, pentru a-şi conştientiza fiecare greşeala. De multe ori se întâlnesc două extreme: unii duhovnici sunt foarte aspri—aceasta este o mare greşeală—iar alţii iartă uşor, zicând: „Nu-i nimic, nu contează”. Duhovnicul trebuie să fie atent , astfel încât, în funcţie de penitent să aplice canonul corespunzător.

Întrebare: Simt că mă luptă o patimă—am spovedit-o de multe ori—dar tot sunt foarte tulburat, pentru că mă luptă în continuare şi nu mai am nădejde de îndreptare, nu mai am răbdare, mă simt ruinat. Ce să fac?

Arhim. Efrem: Există patimi care nu ies uşor, tocmai pentru că a existat o perioadă de robire a sufletului de către patima respectivă. Dar nu vă temeţi, ci dacă veţi cădea, ridicaţi-vă. Omul care vrea să-l găsească pe Dumnezeu, chiar dacă are o anumită slăbiciune, Dumnezeu va face astfel încât să aibă un sfârşit creştinesc. Să ştiţi însă că deznădejdea este un mare păcat. În Biserica noastră mari criminali au devenit mari sfinţi.

Întrebare: Dacă pleci în mai multe oraşe e bine să te spovedeşti şi la alţi duhovnici, sau să aştepţi să te întorci la duhovnicul tău.

Arhim. Efrem: Când merge cineva în călătorie nu este rău să se spovedească şi la alt duhovnic. Nu trebuie văzută legătura dintre mirean şi preotul duhovnic ca legătura dintre monah şi părintele său duhovnicesc. Mireanul nu este legat de preotul la care se spovedeşte şi nici nu are nevoie de dezlegare pentru a se spovedi la altul. Laicul este liber să meargă la orice duhovnic. Din păcate, unii preoţi de mir vor să facă pe stareţii, purtându-se cu laicii precum un stareţ cu ucenicii. Este o greşeală. Mireanul este liber să meargă pentru spovedanie oriunde vrea şi la oricine doreşte. Să fim atenţi însă să nu facem „colecţie” de duhovnici: cum auzim de un duhovnic nou să mergem la el, căci atunci ne vom rătăci.

Întrebare: Sf. Siluan Athonitul, Arhim. Sofronie de la Essex precum şi Cuviosul Gheron Iosif consideră ascultarea ca fiind o taină necesară pentru mântuire. În ce constă caracterul de taină al ascultării?

Arhim. Efrem: Taina ascultării o trăieşte cu desăvârşire doar monahul. Mirenii vor trăi doar ascultare faţă de porunca „Să nu păcătuieşti”.

Întrebare: Care e programul de zi şi de noapte au unui monah din Sf. Munte?

Arhim. Efrem: Mănăstirile athonite au programe variate. Desigur, cam toate sunt la fel, cu mici deosebiri. Noi, la Vatopedi, începem Utrenia la ora 4 dimineaţa, iar duminica şi la sărbători la ora 3. utrenia împreună cu Sf. Liturghie—duminica şi la sărbători—durează în jur de 7 ore. În zile de rând însă Utrenia cu Liturghia durează doar 4 ore. Aşadar în zilele de rând începe slujba la ora 4 şi se termină la 8. apoi mergem la trapeză—luni, miercuri şi vineri se mănâncă fără ulei, doar odată în zi. În aceste zile de post dimineaţa nu mâncăm decât o gustare: ceai sau fructe, iar masa zilei se serveşte după-amiaza. După trapeză urmează ascultarea (diaconia, slujirea) până la ora 1 când lucrul se opreşte şi se merge la chilie. Vecernia începe la ora 4 (iarna) sau 5, 5.30 (vara) şi ţine cam o oră împreună cu canoanele Maicii Domnului. După Vecernie este masa de seară la trapeză, apoi Pavecerniţa, cei care mai au ceva de lucru—de pildă grădinarul—îşi termină treaba, iar la apusul soarelui se bate clopotul de linişte, de intrare la chilie. Până la miezul nopţii monahii se roagă şi studiază, apoi se odihnesc până la Utrenie. Programul de somn este împărţit: câteva ore la prânz şi câteva noaptea. După cum vedeţi, Sf. Părinţi au divizat programul de somn pentru a-l feri pe călugăr de plăcerea de a dormi. Cam acesta este programul la Vatopedi. De aceea se şi spune că este grea călugăria…

Întrebare: Ce sfaturi i-ar da Gheron Iosif unui preot de parohie proaspăt hirotonit?

Arhim. Efrem: Ar trebui să-i spună el însuşi. Dacă Gheron Iosif nu este de faţă, cum aş putea eu să răspund în locul lui?

Întrebare: Atunci ce sfaturi i-aţi da Precuvioşia Voastră?

Arhim. Efrem: Ascultaţi, chestiunea preoţiei este foarte importantă şi mă întristez când văd că mulţi dintre cei care devin preoţi o văd ca pe o meserie oarecare, crezând că pot fi preoţi aşa cum altul este chirurg sau tâmplar sau secretar. Preotul, fraţii mei, este slujitor al lui Dumnezeu. Prin hirotonie va primi harul Duhului Sfânt şi de aceea trebuie să se pregătească cu atenţie, trebuie să aibă o curăţie corespunzătoare, să aibă evlavie şi să devină preot din dragoste de Dumnezeu, iar nu gândindu-se la avantaje materiale. Gândul său trebuie să fie doar la mântuirea turmei care i s-a încredinţat.

Am fost odată afară din Sf. Munte şi am participat la o slujbă. Erau acolo câţiva preoţi care slujeau sărindare. Nu ştiu dacă şi aici este obiceiul acesta. La noi, în postul Crăciunului preoţii slujesc zilnic Sf. Liturghie. M-am uitat cum citeau pomelnicele: le vânturau în grabă şi apoi le aruncau deoparte. M-am întristat pentru că am văzut că slujeau superficial. Atunci mi-am adus aminte de următoarea întâmplare—pe care le-am şi spus-o—: odată, la Sf. Munte, la o mănăstire se strânseseră multe pomelnice pentru slujbă. Fiind însă numeroase, nu puteau fi pomenite toate. „Să le citim aşa, din ochi—a zis unul dintre preoţi—ca să meargă mai repede”. Aşa au făcut. La câtăva vreme după acesta, preotul respectiv s-a dus la Părintele Paisie. Îndată ce l-a văzut, părintele Paisie i-a strigat: „Părinte, să nu mai pomeneşti «din ochi» ci «din suflet», cu durere”.

Vreau deci să spun că preotul trebuie să aibă evlavie şi să se roage cu durere pentru mântuirea turmei încredinţate. De astfel de preoţi avem astăzi nevoie.

Întrebare: Cum trebuie să înţelegem cuvintele primite de Sf. Siluan de la Mântuitorul Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui?”

Arhim. Efrem: Aceste cuvinte sunt uşor de înţeles dacă prin osândirea de sine şi smerenie credem că, pentru faptele noastre, suntem vrednici de iad. Însă nădăjduim că Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va mântui. Când cineva sporeşte însă în viaţa duhovnicească, va trăi toate acestea într-un mod suprafiresc.

Întrebare: Ce program de viaţă duhovnicească aţi recomanda unui mirean?

Arhim. Efrem: Trebuie neapărat să vă stabiliţi timp de rugăciune dimineaţa. Unii se trezesc greu, apoi se închină—nici crucea nu şi-o fac cum trebuie—şi pleacă la lucru. Trebuie neapărat, măcar 10 minute dimineaţa, să vă rugaţi sau să citiţi rugăciunile de dimineaţă, sau să faceţi o rugăciune personală, să îngenunchiaţi şi să vă rugaţi liber. Ar fi bine dacă creştinul ar citi dimineaţa psalmii Utreniei, iar seara să facă Pavecerniţa Mică, împreună cu toată familia. Acesta va deveni un obicei foarte bun, ajutându-l pe om să trăiască după un anumit program. Seara e bine să vă faceţi o cercetare de sine: ce-am spus astăzi, poate am spus cea rău, poate că am ironizat pe cineva sau am rănit e cineva cu vreo vorbă, poate m-am mâniat sau am făcut un alt păcat mai grav la care să fiu atent de acum înainte, etc. Cercetarea acesta înseamnă trezvie. Dacă cineva are trezvie, atunci înaintează corect. Apoi, în mod obligatoriu, trebuie să mergeţi duminica la Liturghie. Creştinul care nu merge duminica la biserică ori este deja mort sufleteşte, ori se luptă însăşi împotriva sufletului său. Sufletul trebuie să se hrănească din Sf. Liturghie, acesta este un lucru foarte important. Sau, de exemplu, dacă este sâmbătă şi auziţi bătând clopotul de vecernie, în loc să staţi la bârfă cu vecinii iscodind ce mai e nou prin cartier, mai bine să vă duceţi la slujbă.

Întrebare: În încheiere, pentru că timpul este înaintat, cu toate că mai avem multe întrebări—ştim că sunteţi la a doua vizită în România şi v-am ruga să ne împărtăşiţi care sunt impresiile Sfinţiei Voastre.

PS Andrei: Întrebare grea!

Arhim. Efrem: Este adevărat că România, la fel ca celelalte ţări balcanice, a trecut prin comunism, care a creat destule probleme. Văd însă cu bucurie că acum ţara dumneavoastră este într-o stare mai bună şi, cu timpul, va ajuta Dumnezeu să fie şi mai bine, pentru că în popor există evlavie. Chestiunea este însă ca această evlavie să nu aibă cusururi. Trebuie cu toţii să fiţi atenţi la cele duhovniceşti şi astfel, prin rugăciunea tuturor, Dumnezeu Îşi va ajuta Biserica. Iar eu cred că o va ajuta iar Biserica Română va ajunge din nou la slava sa de odinioară. Însă cu răbdare, încetul cu încetul.

PS Andrei: Îi mulţumim din suflet Părintelui Stareţ şi îl rugăm ca atunci când va pomeni din toată inima pomelnicele acolo la Sf. Mănăstire Vatopedi să-şi aducă aminte şi de Alba Iulia şi de credincioşii de aici. Şi îl rugăm pe Dumnezeu să-i dea sănătate ca să mai poată veni prin România. Poate în alt rând cu Brâul Maicii Domnului sau cu capul Sf. Ioan Gură de Aur.

pdf-logo

Αρέσει σε %d bloggers: