Părintele Arsenie Boca – Duminica Samarinencii (Ρουμανικά, Romanian)

Sau o călătorie misionară a lui Iisus.
O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria. Iudeii predaniilor omeneşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov, şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată. Ba i-a mai cerut şi apă să bea. Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaiîntâlnită complicitate. Nici ucenicii, pe care-i trimisese în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumeriţi, văzând că Învăţătorul lor „stă de vorbă cu o femeie”.
Inventarul smintelelor omeneşti să-l terminăm aci. Aceasta e umbra, care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina.
Iată acum lumina Samarineanului misionar.
Intâi, Iisus n-a ţinut seamă de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni, sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum. Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi-ntr-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – Moartea care dobândeşte Învierea (Ρουμανικά, Romanian)

Aproape n-aş putea spune când S-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din Slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.

Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinaţiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită şi de noi. Aceasta se petrece în viaţă prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi – cât abia de rămân zile neumbrite de tristeţe – şi desăvârşit se biruie prin moarte. Aşa se restabileşte temelia cea străveche.

Prin moartea pe cruce trupul se purifică şi ajunge expresie şi mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului-Om, înviat.

Tot aşa şi noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curăţească viaţa de întinăciune.El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viaţă pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neştiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut aşa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.

Toată viaţa lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit şi biruinţa cea mai mare: învierea sau omorârea morţii. Căci Iisus o biruise în viaţă; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o şi pentru toţi oamenii, de la începutul până la sfârşitul lumii.

Cu Învierea lui Iisus avem chezăşia că vom învia şi noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veşniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni.

Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluieşte obişnuitul în care dormim, Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – Floriile (Ρουμανικά, Romanian)

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeea şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr.

Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.

Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.

Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum. Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin – că era sărac. (În tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.) Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.

Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima.

Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. În Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia Îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat. A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii”

Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca, Buna-Vestire (Ρουμανικά, Romanian)

Buna-Vestire, mozaic din pridvorul bisericii Mănăstirii Vatopedi

„La plinirea vremii” trimis a fost de Dumnezeu Îngerul Gavriil într-un oraş din Galileia, Nazaret, către Fecioara Maria, aducându-i vestea că, din Duhul Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, va concepe şi va naşte pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, pe care-L va chema Iisus.

Acestea sunt datele, simple, expuse de evangheliştii Luca şi Matei. Faptul acesta simplu cutremură însă legile firii. Nici Fecioara Maria n-a putut primi faptul aşa, fără o puternică reacţiune critică. Iar cât despre Iosif, garantul Sfintei Fecioare, ştim că pe ascuns a vrut s-o părăsească.

Naşterea lui Dumnezeu între oameni, deşi era îngăduită prin prooroci cu mii de ani în urmă – ba în zilele lui Isaia (7,14) s-a spus lămurit că o fecioară-L va naşte, rămânând totuşi fecioară – cu toate acestea, de n-am fi siguri de faptul petrecut: că Dumnezeu s-a unit cu firea omenească în persoana lui Iisus, mai că nici noi n-am putea primi.

Această naştere a lui Dumnezeu în făptura Sa e de fapt o renaştere a omului, proces care a fost anunţat, pregătit şi care a evoluat logic în istorie. Aceasta însemnează cuvintele „La plinirea vremii”.

Ceea ce e greu de priceput e aceasta: Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – Epistolă (Ρουμανικά, Romanian)

Părintele Arsenie la Mănăstirea Sâmbăta

Publicăm o scrisoare a Părintelui Arsenie trimisă la Chilia Sf. Ipatie (aparţinând Mănăstirii Vatopedi) de la Mănăstirea Sâmbăta, în anul 1940.

Dragii mei cuvioşi Părinţi,
E demultă vreme pela noi prin ţară Părintele Diomid pentru a doua oară şi nu dă pela Mănăstire ca să-i mai spun din păsuri.
Vă spun C. voastre: Dometie şi Gherontie.
Cu multă durere trebuie să vă spun pe faţă cum stau lucrurile cu adevărat – ca să văscot din lupta de gând pe care o aveţi – măcar despre partea mea.
Durerile-s două: Părintele Veştemean s’a întors la lume şi a ieşit şi din preoţie. Acum e funcţionar pela nu ştiu ce minister prin Bucureşti. Fiindcă om păcătos sunt şi nu l-am putut ajuta în ceasul de ispită iată aşa tovărăşia noastră a pătimit o tăiere ca aceasta.
Durerea a doua, e tăerea a doua care atârnă asupra C. voastre şi iată cum: Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »
Αναρτήθηκε στις Părintele Arsenie Boca, Românesc. Leave a Comment »

Părintele Arsenie Boca – Marele examen (Ρουμανικά, Romanian)

,,Oricine voieşte să vină după Mine să se

lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi

să-Mi urmeze Mie!” (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)

Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii – iată atâtea nume în legătură cu crucea.

Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fără aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte.

Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.

A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întâlnit real cu Iisus -clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a o desfăşura între oameni – de altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină.

Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.

Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. „Adevărul vă va face liberi”. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. – Şi când se întâmplă aceasta ? Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – În Dumineca Ortodoxiei (Ρουμανικά, Romanian)

Sunt doi Toma în viaţa lui Iisus. Unul e Natanail la începutul activităţii Mântuitorului; iar al doilea e Toma la sfârşitul ei. Primul îl recunoaşte Împăratul lui Israel şi Fiul lui Dumnezeu. Al doilea îl recunoaşte Domnul său şi Dumnezeul său.

Natanail recunoaşte în Iisus persoana ideală a lui Mesia.

Iisus se numeşte pe sine Fiul Omului, adică omul aşa cum îl gândise Dumnezeu la început, omul pe care trebuie să-l ajungem. Natanail recunoscu în Iisus icoana omului!

*

Precum la început Iisus era ţinta lui Israel, pe care-l aşteptau ca pe ultima nădejde a unui popor oropsit, aşa acum Iisus este aşteptarea istoriei. Relele pe pământ aşa de mult vor strânge oamenii, încât nu mai rămâne istoriei altă soluţie decât sfârşitul ei.

Cei ce-L aşteaptă pe Iisus, aceştia se poartă în istorie ca El.

Pentru scurtarea suferinţelor lor – fiindcă nu poţi fi în lume şi să crezi în Dumnezeu fără să fii prigonit ca El – pentru aceia zice Sfântul Pavel, aşa să vă purtaţi, răbdând cu credinţă şi grăbind venirea Domnului.

O trăire a vieţii lui Iisus, a primejdiilor la câte te expune aceasta, grăbeşte sfârşitul.

*

În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împărati, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu. Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – Lumina de pe munte (Ρουμανικά, Romanian)

Astăzi aţi ascultat o parte din „Predica de pe Munte” a Mântuitorului. – Ce minunat ar fi dacă ne-am putea şi noi strămuta peste veacuri în urmă şi să fim şi noi printre ascultătorii de atunci ai Mântuitorului.

Aşa gândeam odată, când eram mai mic. Dar dorul de copil nu m-a părăsit, ci s-a întărit. Poate că pentru dorul acesta a zis Iisus, înălţându-Se la Cer: „Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului”. Aşadar şi noi suntem contemporanii lui Iisus. De altfel numai aşa şi putem pricepe Evanghelia Sa, ca oarecum auzind-o de la El, văzându-L pe El trăind-o – căci tot trăirea rămâne cea mai bună tâlcuire. Ceea ce eşti vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.

Astăzi, la începutul marelui post al Învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-l iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.

Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.

Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fără aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa: „Doamne nu ne ierta nouă, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri”,  ceea ce e un blestem.

Deci, în această privinţă, iertarea noastră atârnă mai mult de noi decât de Dumnezeu. Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – Evanghelia Judecăţii (Ρουμανικά, Romanian)

Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.

Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.

Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:

1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.

2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.

Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.

Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă.

3. Oamenii mai stau la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu pentru că e necuprins cu mintea, aşa cum cuprindem ştiinţa sau altă îndeletnicire. Cu alte cuvinte, ca s-o spunem de-a dreptul: Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici că există, nici că nu există. – O bucată de fier rece, Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca, cuvânt la Duminica fiului risipitor (Ρουμανικά, Romanian)

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.

Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.

„Cina cea de taină” – cel mai cunoscut tablou din Renaştere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit l-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime – dacă nu chiar să fie – modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea.

Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. Îl plăteşte ca model şi-l aduce în trapeza mânăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină”. Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă. Pictura se apropia de sfârşit. În sufletul lui „Iuda” se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi?!”

Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse…

Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut. Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – Vameşul şi fariseul (Ρουμανικά, Romanian)

… sau smerenia şi trufia.

Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele. Unul vrednicia, celălalt nevrednicia. Ar fi bune virtuţile fariseului.

Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.

Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” -virtuţi unite cu smerenia vameşului.

Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate”, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus. Cu această rugăciune mulţi s-au întors mai îndreptaţi „Acasă» în împărăţie.

Păcatele au urmările cele mai felurite asupra omului:

  1. Pe unii păcatele-i smeresc, îi ruşinează înaintea lui Dumnezeu şi-i hotărăsc la îndreptare.
  2. Pe alţii, mai înrăiţi în ele, îi sălbătăcesc cu totul.
  3. Iar pe alţii îi împing până la nebunia fără întoarcere.

Cu un cuvânt păcatele tulbură sufletul în diferite trepte.

Dar virtuţile fariseice tulbură împotriva lor pe Dumnezeu. Căci virtuţile din ambiţie şi din „slavă”, e limpede că nu sunt din har. De aceea dau naştere trufiei fariseice, care-şi câştigă pe Dumnezeu împotrivă, – precum Însuşi ne-a spus.

Deci trufia cu virtuţi, fiind o virtute în pielea goală, sau îşi dă seama de goliciunea sa şi cere acoperemânt smerenia (sau dulama lui Dumnezeu cum o numeşte sfântul Isaac Sirul), cum ne asigură toţi Sfinţii Părinţi. Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Părintele Arsenie Boca – BUCURIILE LUI IISUS (Ρουμανικά, Romanian)

Au fost puţine. Tradiţia spune că adesea a fost văzut plângând, dar nimenea nu L-a văzut râzând.

L-a bucurat credinţa neobişnuită a sutaşului roman din Capernaum. Cu Lazăr din Betania era prieten. La nunta din Cana încă nu va fi fost un morocănos. Şi se bucura când Cerul scria numele oamenilor în Cartea Vieţii. Acestea erau bucuriile mărturisite ale lui Iisus: că oamenii simpli – copiii, s-ar putea spune – primesc Revelaţia. Tatăl îi face capabili de aceasta, împotriva aparenţelor lor smerite, pe ei, cei simpli, spre ruşinarea înţelepţilor încrezuţi, care nu admit nici o revelaţie, ci numai migălelile minţii lor.

Bucuriile ucenicilor erau mai multe. Dintre acestea, una le-o făcuse Iisus, „dându-le puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”. Dar Iisus i-a înfrânat de la bucuria aceasta, arătându-le mai motivată altă bucurie mai mare: înscrierea numelor în Cartea Vieţii.

Bucuria minunilor te poate pierde (Matei 7,22-23) în slavă deşartă; pe când în Cartea Vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând. Cu puterea de-a izgoni duhurile cureţi pe alţii şi te poţi primejdui pe tine; pe când cu lacrimile te curăţeşti pe tine şi foloseşti şi pe alţii.

Iisus n-a pus accentul pe minuni, ci pe cunoaşterea lui Dumnezeu şi pe curăţia inimii, iar la acestea se ajunge, de cele mai multe ori, plângând.

Aceasta e pecetea veacului de-acum: a văii plângerii, pusă întărire lângă numele noastre, din Cartea veacului viitor: „Bucuraţi-vă când vă vor urî oamenii şi vă vor prigoni şi vor lepăda numele voastre, din pricina Fiului Omului” (Luca 6,22). Atunci se va apleca Cerul şi va culege numele omului, scriindu-1 în Cartea Vieţii veşnice…. Poate că întrezărim – ca de departe – temeiurile unuia dintre ucenicii lui Iisus, care ne dă sfatul paradoxal: „Bucuraţi-vă întru necazuri !” (II Corinteni 7, 4; I Tesaloniceni 5, 16, Filipeni 4,4). Trebuie ca, în răpirile sale în Rai, a întrevăzut şi taina că bucuria întru necazuri scrie numele omului în Cartea Cerului.

Αναρτήθηκε στις Părintele Arsenie Boca, Românesc. Leave a Comment »

Părintele Arsenie Boca – SEMNE DE SFÂRŞIT DE SÂMBĂTĂ (Luca 13,10-17) (Ρουμανικά, Romanian)

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei” era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru e interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2). Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3). De aceea când „fiii lui Israil” prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-l aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui Iisus. Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii.

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. Împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz: „Făţarnice!” După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-l de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis? Făţarnice! Pe un măgar poţi să-l scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-l laşi să moară, că-i păcat să-l scapi, „Făţarnice!”

Iisus făcea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. În realitate era o mare făţărnicie, fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fără cruţare. Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta – odihna spirituală a omului – nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii. ,,Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos.” (Ioan 1,17). ,,Trecut-a umbra Legii când darul a venit.” Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »

Αναρτήθηκε στις Părintele Arsenie Boca, Românesc. Ετικέτες: , , . Leave a Comment »

Sfântul Arsenie Boca (Ρουμανικά, Romanian)

În calendarul ortodox român ziua de 28 noiembrie nu are consemnată vreun sfânt cu numele Arsenie. În conştiinţa ortodoxă a Bisericii, păstrată în inimile evlavioase ale mădularelor ei sănătoase, această zi are înscris cu roşu şi cu litere mari: ARSENIE BOCA. Condiţia esenţială pentru cinstirea unui părinte în rândul sfinţilor este evlavia poporului care-l are ca sfânt înainte de canonizare. Chiar dacă sinodul BOR nu l-a canonizat, chiar dacă unii duhovnici cu autoritate nu-i recunosc sfinţenia, Biserica nu greşeşte: Părintele Arsenie este sfânt. Citim Patericul şi ne minunăm de Sfinţii din vremea aceea, dar câţi dintre ei au fost la măsurile Părintelui Arsenie? Răsfoim catalogul sfinţilor români, dar câţi dintre ei au zidit duhovniceşte poporul asemenea Părintelui Arsenie? Dacă Părintele Arsenie nu este sfânt, atunci cine este? Desigur, Părintele Arsenie nu are nevoie de cinstire din partea oamenilor, are însă mare nevoie de un singur lucru pentru a-şi continua lucrarea – şi mai desăvârşit acum, din cer – pentru care a fost adus pe lume, de a ajuta oamenii pe calea mântuirii: are nevoie de pretexte ca să ne ajute. După cum singur mărturiseşte – o mărturie la măsurile unui sfânt – el a fost adus pe lume de Dumnezeu pentru rugăciunile Sfântului Mărturisitor Constantin Brâncoveanu pentru poporul român. Şi iarăşi ne-a lăsat cuvântul că de acolo de sus ne va ajuta mai mult decât a făcut-o cât a fost în mijlocul nostru. Să ne rugăm aşadar Părintelui Arsenie ca unui Sfânt, ca să primim ajutor ca de la Sfânt.

Prezentăm în continuare o mărturie a Părintelui Arsenie, consemnată de o uceniţă de-a Părintelui de pe vremea când era la Mănăstirea Sâmbăta de Sus: Διαβάστε τη συνέχεια του άρθρου »